duminică, 26 februarie 2012

Normandia

O lene de ora dousprezece ma incerca si mi se stracoara subtil dar hotarat pe sub piele....nu! Trebuie sa scriu...daca nu scriu acum, patesc ca cu Londra...de nu mai scriu cinic mii de ani din cauza asta...

Ok, excursia in Normanida a fost peste asteptari. ( ma rog, la banii aia....) Am avut marele noroc de a nu ne fi plouat decat o zi din trei, ceea ce e un miracol, intrucat, din punct de vedere al vremii, Normanida e un loc in care cea mai mare parte a timpului te ploua fara niciun pic de mila, barbar si etern, de parca cineva ar avea ceva cu tine. Cu tine..personal, vreau sa zic, nu cu restul muritorilor. Ca si cum cineva ar vrea sa te ploua pe TINE.Pentru postarea asta, voi face ceva..oarecum fara precedent...imi voi folosi "notitele de calatorie", impresiile de moment aruncate pe hartia cu patratele a carnetelului negru, voi incerca sa leg ceva din scriusul meu scalciat, care sa poata fi pus intr-o forma coerenta.

Ziua 1

Undeva in jurul orei..18 30....un Mc Donald's asaltat de studenti flamanzi ( flamanzi adica nemancati, nu din Flandra- mama lor de diacritice). Nu stiu prin ce conjuctie fericita a planetelor s-a intamlat asta,dar eu, cu vesnica mea incetineala, am reusit sa-mi iau primul mancarea- si chiar sa o mananc. Acum stau cocattat pe scaunele de la masa inalta, cu tava usor impinsa in fata, privirea undeva spre imbulzeala de la casa si gustul de hamburger persitandu-mi in gura ( ce oribil!!) " Ziua a inceput prost" scriu....de ce? Ei bine...bagajul era facut de seara..cu cutia de mancere pentru trei zile ( piesa principala) ceva haine si, pelanga cutia cu cu corchete de branza, aripi de pui, oua si rosii cherry, bine calculate pentru vreo sase mese, paine. Partea buna e ca m-am sculat suficient de devreme sa am timp sa-mi impachetez tot. Partea proasa? NU incapeau, motiv pt care, dupa ceva lupte de 15 minute, am capitulat. Pretul infrangerii? Doua chifle si o vesta lasate acasa. De parca nu era de ajuns, timpul pierdut in focurile luptei mi-a rapit si micul dejun. Apuc o bucatade nu-mi mai amintesc ce din frigider, rucsacul in spate,aparatul de gat si..spre autocare...cu pasii mari si grabiti....Ridic ochii din foaie. In fata mea, colega finlandeza privea peste umar, cu capul usor inclinat si jucandu-se, intr-un gest  probabil inconsitent, cu degetul in par. Mana ei delicata, de ghetza trasnaprenta, incolacea suvitele drepte,  de un roscat pal, aproape straveziu, ce cadeau pe umerii lati. Sprancenele subtiri, curbate deasupra ochilor ei de un albastru sapalacit si rece,se incordau usor, ca si cum ar fi citit ceva. In coltul buzelor rozalii si fragile, arpoape sterse, se putea ghici urma zambetului ei, cu care, din cand in cand, din culorile, de altfel bizare ale chipului ei noridic, cataliza in juru-i o misterioasa si calda auroa boreala. Usor iritat de faptul ca, privind-o pentru un minut, am fost distrat de la..notitele mele, bat de cateva ori cu pixul in masa, in cautare de ganduri si idei de pus pe hartie. Gandinu-ma la ziua ce trecuse, retraiam sentimentul de libertate pe care mi l-a dat plimbarea pe malul inalt de la Etretat- un tarm cu niste stanci arcuite , scaldate de lumina soarelui de apus si lovite de dura Mare a Nordului care, prin magia data d eforma lor vie si totusi impietrita, au starnit eforturile multor pictori. Sentimentul de libertate imi venea din doua parti. Prima e ca, in afara celor doua zile petrecute in preajma sarbatrorilo la Arges, n-am mai iesti dintr-un mediu citadin de vreo..sase luni si ceva. Am calatorit, si m-am plimba, dar numai in orase, in viata artificiala si distrasa, fie captiva in cotidian, fie agitata de febra turistica. A doua, si cea mai imprtanta, locul asta era definit de doua lucruri care imi dau o energie aparte si ma atrag in chip hipnotic : marea si inaltimile! Nimic nu poate fi mai aproape de rai pentru mine decat sa vad o intindere de mare de pe o stanca singuratica, de la o inaltime ce imi da fiori. Linistea si sunetul vantului erau tulburate doar de frenezia zgomotelor de aparat foto. Un alt sentiment de genul asta il avusesm putin mai devreme, pe o plaj acoperita cu pietre gri si rotunde, care imi inghiteau picioarele, cand mi-am luat pranzul din cutie, pe pontonul farului. Noaptea zilei asteia m-a gasit intr-un bar din Hanfleur, oraseul in care am dormit, la capatul unei plimbari prin portul orasului si pe strazile inguste, printre case in stil Normand, cu schelet de lemn, si ateliere de pictura. Langa carnetelul deschis in care mai aruncam din cand in cand cate o parere de gand, se afla un pahar dintr-un odios vin rosu, oribil de sec, cu aroma puternica de perete si buchet subtil de var. In stanga mea, turcoaica micuta cu ochi de ciocolata si o rusoaica cu un par vopsit intr-un rosu absolut plasticos, asortat perfect cu culoarea camerei ei foto. Discutie simpatica, la care am participat usor distrat si absent ( gandul meu ramasese undeva la lumina farului din portul de afara) 

Ziua 2

Insemnarile zilei asteia le-am facut in Bayeux, puncul terminus al zilei 2, intr-un resaturant italian de cateva masute, in asteptarea inghetzatei elvetiene (?), scriind cu pixul cu capete aurii , inscriptionat " St Petersburg" ( fac ce fac si tot langa rusoaice ma asej) Pe fata de masa albastru-strumf, total nepottrivita locului, trona o sticla de apa mare si aburita. Fondul sonor era dominat de chelnarita simpatica, cu fata rotunda si breton blond in ochi, ce se misca iute si spirtoasa printre mese, servind "pizza carbonara" cu un adorabil accent frantuzesc, strigand denumirea bunatatilor ceremonios si entuzuast, ca si cum ar fi scos un ipeure urecheat din palarie. Ziua ma purtase prin castulul Mont Saint Micehl si apoi in muzeul tapiseriei de la Bayeux. O luam pe rand. Mont Saint-Michel e un..orasel/casel medieval....pe o stanca in apa. Da, nici mai mult nici mai putin. O insula care, in vremea in care a fost construit castelul, era complet izolata de tarm la venirea fluxului, si accesibila pe uscat atunci cand marea se retragea. Accesibila e mult spus, pentru ca in jurul zidurilor si acum sunt infipte semne de genul " atentie, nsipuri miscatoare" Intrarea in parcare are si ea un asemenea semn, si portuni de parcare restrictionate intre anmite ore, din cauza riscului de "vine valu, imi ia masina". In varful acelei stanci s-au apucat la un moment dat niste calugari sa-si cocoate o manastire...apoi totul a crescut intr-o fortareata si cetate medievala in toata regula. Magia locului vine , pe langa stilul cladirilor si spiritul alora de traiau p-acolo, din faptul ca,  d ela distanta, chiar apare ca un munte. Denumirea nu e deloc improprie. In nesfaristul ala de campie din partea asta de Normandie se vede, la un moennt dat, la orizont...un..munte. Misterios, sters, incetosat. In secolul asta e o..nimica toata sa ajungi la el ( de fapt, in vremea asta, nimic nu mi se mai pare maret sau...de neatins...am cucerit cam tot ce se putea cuceri,dar..la ce ne-a folosit?) In vrema in care pelerinii venau in bastionul asta din varf asta de stanca, atrasi hipnotic de spiritualitatea locului, lucurile trebuie sa fi stat altfel. Nu prea ma pricep la estimat distante, dar, dupa parerea mea, din momentul in care straniul refugiu devenea vizibil, mai era cel putin o zi de mers. O zi de mers prin ploaie, frig si umezeala, iar apoi de traversat "nisipurile miscatoare", la ora la care marea se indupleca sa-ti dea voie. Probabil ca o parte nici nu ajungea. Cu siguranta ca toti, insa, priveau in zare , cu un fel de nadejde fragile, adunandu-si foretele pentru a atinge tinta...exact ca pe un varf de munte....Imi imaginez apoi sentimentul pe care-l avea ajunsi la castel...probabil ca, dupa lunga calatorie, ar fi numit imediat straina cetate cu calugari primitori "acasa". Intorcandu-ma din povestile cu zane si cavaleri, care puteau fi citite foarte bine in strazile si magazinele orasului, va spun ca ceva m-a socat la orasul asta. Profund! Ceva..pragamtic si ..departe de...tot ce am scris pana acum. Numarul de japonezi! Ce-or cauta, Doamne? Nu va exagerez, jumate din toti oamenii (poate mai mult) pe care i-am vazut aici erau japonezi. Cohorte si cohorte in intregi. Fie in grupuri mari, aliniati cu aparatele de ultims tehnologie si pozand te-miri-ce, fie cupluri...sute si sute d ejaponezi. In cosnecinta. ghidul turistic era in trei limbi : Engleza, Franceza si Japoneza. Adaug la acestea faptul ca, in magazinele de suveniruri, cavalerii cruciati de plumb si piratii cu carlig ascutie, stapani de drept ai rafturilor intr-un astfel de loc, priveau stingher la mastile de samurai si sabiile incovoiate de langa ei. Regele Arthur privea , de la masa incojurata de ai lui nobili cavaleri, uluit, catre un steag al Japoniei arborat pe panoplia de arme (???) Ploaia de afara inca picura enervant in geam. Gustul de whsikey cola pe care il savurasem la plecarea din camera de hotel,rezemat de geamul rece,  ca sa-mi fac curaj sa ies in vremea asta deja scarboasa, imi perista subtil in gura. Soseste incghetzata, si scrisul imi e intrerupt....In conversatia coresupnazoare "cinei" am aflat cu bucurie ca nu suntem singurii care folosim temenrul de "ora barbara" Asta a fost si reactia grecului, atunci cand am stabilit ca ora de trezire 6 30. "un pic cam barbar, dar ok..." Dupa el, devreme insemna ora 10...iar tot ce era sub ora 7 30 intra in sfera barbarului. Mai tarziu in seara aia am aflat ca cipriotii conidera apa marii la douzeci si patru de grade barbar, ca sa raman in acelasi spectru, de rece...la e apa are 24 de grade in luna octombrie....hii-haa! Am adormit cu gandul la istoria tapiseriei din Bayeux, o banda de material de niste muuulti metri pe care era brodata povestea invaziei normanzilor in Anglia ( pentru cine si-a piedut copilaria pe la orele de istorie sau engleza, batalia de la Hastings, 1066) , a lui William I The Conqurer si a regelui Harlod. Pare greu de crezut, dar bucata aia foaaaarte lunga de material are "decat" aproape o mie de ani. Ce m-a impresionat foarte mult e ca am revazut "pe viu" o scena pozata intr-o carticica despre Evul Mediu pe care o rasfoiam cand eram mic, in lungile ore de sat singur pe acasa.

Ziua 3 ( si ultima) D-Day

V-am pacalit...imi pare rau, da' nu e numai vina mea...stiu ca multi dintre voi, cand ati auzit de Normandia, va asteptati sa cititi numai asta...si v-am palavragit doua treimi de postare despre..orice altceva.  Asta a fost ordinea ..vizitelor.Ultima zi am petrecut-o in cimitire militare, pe plajele de debarcare si intr-un muzeu al operatiunii.N-o sa insist foarte mult pe sentimentele mele despre razboi ( se afla bine detaliate in postarea " In campurile Flandrei") Primul obiectiv a fost o catedrala de turla careia se afla atarnat un manechin al unui parasutist. Povestea? Unul dintre supravieturitorii operatiunii de desant aerian in Normandia ( planul initial era sa atace plajele simultan dinspre mare, cu debarcare, si din spatele liniilor, cu diviziile aeropurtate...esec, pentru ca marea majoritate a parasutistilor nici n-au atins solul, fiin secerati in aer, iar o parte s-au ratacit) a ramas agatat de trula unei biserici. Pentru a nu fi facut tinta de exercitiu pentru soldatii germani, a facut pe mortu un timp destul de indelungat. Practic a stat acolo atarnat, nemiscat, rugandu-se sa nu-l apuce pe vreun neamt dement sa traga dupa cadavre. I-a iesit figura...a ramas acolo  "spanzurat" pana au venit ai lui. Urmatoarea tinta..Pointe du Hoc, cel mai greu si important obiectiv din operatiunea debarcarii. De ce? Un perete drept de stanca de naiba sa-l ia cati metri, desupra caruia sa aflau dispozitivele de artilerie cu care puteau fi controlate celelalte plaje. Pamantul era aici modelat de ranile adanci cauzate de muscaturile bobelor aruncate de sprijinul aerian.( cand zic adanci zic cam de doua ori inaltimea mea) Obiectivul a fost atacat de detasamente ale batalionoului 2nd Rangers, cum ar veni la noi un fel de vanatori de munte, mai jmekeri. In muzeul pe care l-am vazut ceva mai tarziu, era descris iadul prin care au trecut cataratorii, pe peretii aia blestemati, sub focul disperat al nemtilor. Mai putin de o treime au supravietuit zilei. Apropo de nemti..ok, da...toata lumea se gandeste la..carnea de tun care au fost nenorocitii ( fara de noroc) soldati aliati si la sangele lor care a colorat sinistru valurile Marii Nordului, dar acolo, privind marea din buncarele de beton, ma gadneam si la iadul nemtilor. Ok, si-au cautat-o..ce cautau ei in Franta. Stereotipia asta absurda e o capcana odioasa a gandirii. Oamenii aia, luati individual, imi pareiz micul dejun de maine dimineata ca vroiau sa fie la ei acasica, cu mamicle , copilasii si nevestele lor, la o halba de bere germana si un carnat d-ala nesimtit, si ca n-avea ei treaba cu cucerirea Europei, lumii si cu alte teluri d-astea absolut paranoide. Erau acolo ca n-aveau de ales, nu ca era.."a dracu pielea pa ei" In fine, imi imaginez disperarea lor....privind spre nenorocirea asta de mare rece si incetosata, in care nu vezi la 500 de m, cum ies din neant niste unii cu niste barci care nu vor decat sa te rupa in doua, si sa ii vezi apoi p-aia, iesiti din primele gheare ale mortii, trecuti de debarcare si escalada, acolo, in inexpugnabila ta fortareata, dandu-ti la cap cu patul pustii. Nemaivorbind ca aste se intampla la scurta vreme dupa ce ploaia aia cainoasa si rece a ineput sa strecoare prinre picaturile de apa niste   bombe care-ti mai bufneau din cand in cand in fata, intr-un joc oribil de-a viata si de-a moartea. Urmatoarele plaje m-au impresionat le fel de mult..Omaha si Utah nu sunt stancoase, sunt mai deschise si intinse, dar se pare ca acolo au murit mai multi...Calatoria a continuat cu muzeul operatiunii unde ramaneam fixat minute in sir  citind povestea cate unui erou cunoscut ( cei mai multi eroi sunt aia pe care nu-i stie nimeni) al razboiului...asta  mi se pare cel mai impresionat in raboi, nu soarta lumii, a tarilor si armatelor, ci a omului. ( pe principiul "moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane e o statistica" ). Monumente de razboi si cimitire....ce m-a marcat foarte tare e ca....diferenta dintre invingatori si invinsi e pastrata si in moarte. In fata raboiului si a mortii toti ar trebui sa fie ( si sunt, de fapt, egali) Oamenii nu considera asa: conventile internationale cer ca piatra de mormant a soladtilor armatelor invingatoare sa fie in pozitie verticala iar cea a invinsilor intinsa pe jos...absurd, cinic si cutremrator.  
Dupa ultimul cimitir, pranz intr-un resaturant cu specific normand, si..acasa prin ploaie si noapte...

Asta a fost Normanida, prieteni, excursia si postarea, lunga si obositoare, dar, sper eu, bogata. Ar mai fi fost de scris, dar ar fi luat inutil de multa energie,si pentru mine ca sa o scriu, si pentru voi ca sa o cititi..o las asa si sper sa gasiti ceva in ea...


luni, 20 februarie 2012

Doar..viata..

Azi dimineata...am deschis un ochi, apoi pe celalalt si...ce sa vezi..printre genele mele incarcate de somn, se distingea clar lumina..o lumina calda si arzatoare de ora noua care invaluia camera, rasfranta in peretele de geam. Ce e asa deosebit la asta? Pai..nu mai vasusem soarele cum trebuie de vreo doua saptamani..aproape ca uitasem cum arata...un albastru viu si stralucitor luase locul cenusiului detestabil de zilele trecute. Poate ca nu v-am zis, dar aici rar se intampla sa fie.."cer variabil, mai mult noros" sau asa ceva...nu, tata, cand e nor...e nor! Totuna! Compact si uniform! Dezarmant! Fara speranta. La fel, cand e soare, cerul e de cel mai curat albastru de care l-ati ( sau, cel putin, l-am) vazut vreodata.Nici un strop de nor.Faptul ca din seninul ala, in 15 minute poate sa te rupa o ploaie de nu mai stii cum te cheama, e cu totul altceva...Si noaptea, la fel...cand e senin, e senin...Pana acum, cele mai frumoase stele pe care le-am vazut erau la Arges....ei bine, astea le concureza...bezna in care se scalda nopatea oraselul asta cu casa scunde e perfecta pentru admirat...in plus, se vad cu totul altfel decat la noi si au o traiectorie diferita. Orion, vechiul si dragul meu prieten, cu-a lui centura de trei stele in linie, care de-obicei ocupa impunator si autoritar bucatica de cer de deasupra capului privitoruli, coboara noaptea, pe la ora doua, spre apus, mult marit si rasfirat, parca pregatit pentru somn. Dar sa revenin la tezirea mea....intinderea rasfatata acompaniata de un cascat scurt mi-a fost taiata de bocaniturile in usa vecina "lua-v-ar.!!" Abea atunci mi-amamintit ca le mai auzisem si cu vreo 30 de minute in urma...dar am decis, ca reactie, sa ma introc pe partea ailalta. Zgomotele si strigatele au continuat timp de vreo 10 minute, stricandu-mi intr-o oarecare masura bucuria scaldatului in soare, asa cum vantul puternic agita usor suprafata unui lac. "astia nu-si dau seama ca e mort de beat..sau de fumat iarba, sau de ce-o mai face el? de ce nu s-or lasa pagubasi si sa-l lase si pe el, dar mai ales pe mine, in pacea unei asemenea dimineti!?" In fine, intr-un final cei doi au obosit , epuizati de scancete urlate si suturi in usa...omul nu s-a trezit...In schimb, eu da....ma scol agale si, spre deosebire de o dimineata obisnuita, nu bubui muzica....ma mltumesc sa dau usa balconului la perete, oprindu-a cateva secunde cu privirea la bruma de pe iarba calcata din gradina, licarind in soarel. Micul dejun l-am luat, cum nu prea fac de-obicei, cautand diverse pe calculator...o pizza marguerita de  Carrefour cu niste sunca aruncata la misto peste ea, ca poateasa totusi are gust de ceva...Sista mi-a fost intrerupta de acelasi spectacol absurd si deosebit de sonor ce mai avusese loc cu deja o ora si ceva in urma.."da nu v-ar mai lua odata naiba pe toti??!!!" si apoi ma gandesc .."oare o fi posibil sa mori de la prea multa ce-o fuma ala p-acolo?" ( ca de coma alcolica am mai auzit) imi zic, cu linistea ca am dezlegat engigma- taraboiul ala ar fi sculat pana si un urs in hibernare caruia i s-au pus somnifere in miere- dar cu  o inndiferenta ce ma uimea, ca o fi murit ...la urma urmei, s-a mai auzit..da'a sta tre sa fie..ma gandeam acuma cum o fi la ei cu popa, cu inmormantarea, cu astea ( in tot acest timp, eforturile disperate continuau..orice incercare a alora de a comunica cu dragul meu vecin mi se parea deja o sedinta de spiritism) Intr-un final,ma imbrac si plec sa-mi rezolv pe la socala niste treburi administrative...ma introrc peste aproximativ o ora...ianinte sa descid usa, mi-am zis ca daca ii gasesc p-aia tot in fata usii aluia, chem salvare sa-i bage in camasa de forta.nu s-a intamplat asa. Capatul holului intunecos era luminat puternic, lasandu-ma sa ghicesc ca usa era larg deschisa...se aude o scurta tuse scurta urmata de alte cateva rafale mai sustinute. "traieste!" imi zic, cu aceasi indiferenta cu care cu cateva ore in urma mi-am zis " o fi murit". In fine, am treaba in oras...printre care si sa-mi duc bicicleta la reparat. Cu cateva zile in urma, pe la aceasi ora, ma gaseam in mijlocul trotoarului, in vant si ploaie marunta, cu sacoul meu gri aruncat pe gard, sub haina neagra, intr-o tentativa firava de a-mi pune lantul de lantul la loc. Seara trecuta mi-a facut din nou figura..trebuie dusa la service. Dar cum sa o duci 2 km jumate fara lant? Manecile sus si..la treaba! Fiind doare si cald, n-a daurat decat vreo 10 minute ( fata de douazeci si cva data trecuta- numai dracu poate incurca nenorocirea aia de lant in halul ala!) Pe cai si...in oras...prima oprire a fst compania de asigurari....pentru niste formalitati. Patru oameni in fata ea , si o baba absolut senila la biroul fnctionarei. N-as putea sa va spun de ce zic ca e senila din moemnt ce habar n-aveam ce neerlandeza ei vorbea acolo dar asa am simtit. Soarele ce inunda incaperea imi ardea puloverul bleu-marin incalzindu-ma prin fereastra din spatele meu. Atmosfera era calma dar nu plicticoasa...o melodie cunoscuta ce ma purta prin amintiri si melancolie se auzea din colturila incaperii.."Forever young...." putat de farmecul melodiei, incep sa gesticulez usor, intaorcandu-mi lent mana muscata de frigul de acum cateva zile...pana cand una din micile rani se desface, lasand la suprafata o boada de sange subtire, rosu deschis, ce sclipea intr-un fel anume in soare...ma las cateva secunde peirut in jocul asta ciudat, apoi ma sterg, ridic ochii si vad ca..mi-a vent randul. Urmatoarele 2 ore s-au scurs pe strazile insorite, mergand cu pas intins ( bicicleta era deja la reparat) din magazin in magazin, si apoi spre casa, usor clatinat de faptul ca plimbarea asta prelungita mi-a amanat nepermis pranzul... patru jumate....ajung, arunc cartofii in cupror,cand u vizita a unei colege imi amana subit masa cu inca jumate de ora..."o, doamne.." Un mod surprinzator, am uitat de soarecele ce-mi rodea putin cate putin stomacul si am fost in stare sa fiu o companie cat de cat decenta. Acum imi fac siesta...si ma gandesc la cele doua nopti pe care o sa le petrec pe drumuri...calatorului ii sade bnie cu drumul, cum zice romanul....Spre Normandia, zic....

duminică, 19 februarie 2012

Sfarsit si inceput de saptamana

Neatza! O duminica mohrata, afara e un cer cenusiu cu palide irizari de albastru, peste un peisaj cimplet incremenit. Chiar daca poae parea ca prin asta incerc sa-mi descriu starea, nu e asa...Eu sunt..doar obosit. De prea multa scoala...neeaah!

Pe masa din bucatarie se afla inca victimele unui festin : un munte de oscioare de pui ( care au fost candva parte din niste aripioare d-alea picante), trei cartofi obositi , intr-un rest de ulei, si niste sticle de vin...mi-e lene sa le numar....vreo 5, cred. Aseara a fost...cina de..departament. Pe  scurt, mi-am invitat colegii ( mai bine zis..colegele - binecuvantarea sau blestemul ma urmareste si aici) la cina. Atmosfera...hmm..sincer, strainezele astea ( nemtoaica, doua finlandeze, olandeza, doua lituaniene ) sunt parca mai zgomotoase decat fetele noastre Adica, asa cum bine spunea cineva o data, trei femei una langa alta e simbolul pentru "galagie" in nu sh ce alfabet. Ei, domnisoarele astea...s-au intrecut bine de tot cu..standardele mele. Pare greu de crezut ca intr-o camera in care sunt sapre oameni, fara muzica, fara nimic nu te poti auzi cu cel de langa tine. Si totusi....Bine, ar mai trebui sa precizez ceva. La prima intalnire de grup, cand ne-am prezentat, n-am facut placute d-alea cu numele si tara. O fata mare, cu fata rotunda, roscata si cu privire de copilash neastamparat avea in fata o hartituta pe care scria " Finlanda -Valerija". E da-o-ncolo de finlandeza!! Si cand deschide gura sa se prezinte..."totul capata sens" Veriga lipsa s-a arat...Avea...accentul ala dragalas in voce, care ma face sa ma treaca toti fiorii posibili...rusoaica(emigrata)..."s-a terminat jmekeria" mi-am zis... bine., tipa-i de treaba, dar..50.000 de cuvinte pe minut e..ritmul ei de vorbire calm. Ca urmare, fondul sonor a fost dominat de al ei glascior, potentat de dulcele accent al nemtoaice. " Hai ca vine razboiu" , imi ziceam aseara... Ma rog, pe langa aceste amanunte nesemnificative, cina a decurs neasteptat de bine...bucataria mea ingropata in vase pe care se cristalizeaza resturile de mancare nespalate cu saptamanile ( in afara de mine si cateva fete, nimeni nu prea-si spala nimic pe aici..nenorocierea e ca sunt destule farfurii) a fost scoasa la lumina, intr-un efort hotarat,    mancarea mi-a iesit bine si la sfarsit, cantare. O frumoasa seara de sambata. 

Intr-o alta seara, am fost la teatru. In urma unei vizite " de lucru" la un teatru ce lucreaza cu priiecte sociale, am zis sa mergem si noi..sa vedem practic care e treaba cu arta moderna, daca tot invatam despre ea in nestire. Spectacolul era...fara cuvinte ( la propriu) deci am putut merge fara a ne pune la incercare cunostintele   abia existente de neerlandeza. Tema destul de banala, un oras epuizat de aglomeratia, stresul si banalul cotidian, in care-si ducea viata o tanara ( singurul personaj) captiva in realitatea virtuala, dar realizarea, ca sa ma exprim academic si in termeni de critic de arta, foarte tare. Intre public si scena se afla un ecran transparent, pe care era proiectata toata actinea de pe scena, vazuta din alt unghi. Practic, vedeia simultan actiunea in doua planuri si din doua unghiuri diferite. N-am energie sa bat campii pe tema asta, dar pot sa va spun ca a fost interesant. 

Marti seara a fost ceremonia de primire a noilor erasmusi. Nu pot sa zic ca am retrait emotiile ceremoniei mele. Din contra, mi-au lispit. Si, ca de obicei, cand nu esti parte din ..ceva..ai tendinta aia sa zici "la mine a fost mult mai tare" sau.."oamenii astia n-au viata", ceva de genul asta. Poate( aprope sigur) e doar o impresie, dar..asta am simtit. Cantecelul flamand pe care cu 6 luni( O, Doamne) in urma il cantam la chitara cu unguru' , sustinuti vocal de grupul vesel si balanganitor din spatele nostru, a fost cantat acum peste inregistrare, cu vocile acoperite de vocea originala. Petrecerea de bun venit pe care data trecuta am sfarsit-o adunad de pe strada victimele facute de tequila a fost acum ceva timid si plictisit. Nu stiu ce sa zic...poate si vremea asta scabroasa e de vina...atun era soare si frumos...tin minte ca eram in camasa cu maneca scurta..acuma...vai steaua noastra. Partea buna e ca..la capitolul...prmotii, biete moca si alte asemenea pomeni, am  fost tratat la fel ca toti ceilalti erasmusi. Drept pentru care, la 9 45 tre sa plec sa ma bucur de ..biletul la piscina.

De maine sunt in vacanta..poimaine plec intr-o scurta hoinareala spre Normandia. Doua nopti.."meniul" pare interesnt, si cu potential de a fi transpus in scris. Plajele de debarcare, orase de pictori si...alte asemenea. Sper doar sa ne lase in pace ciuma asta de ploaie. 

In fine, e tarziu...tre' sa ma duc...

sâmbătă, 11 februarie 2012

Pe scurt, despre arta

O scurta introducere, ca sa nu credeti ca s-a umflat spiritul de citic de arta in mine, sambata dimineata, si m-am apucat sa dau si eu cu tastele p-acielea si sa-mi dau importanta. Programul meu pe semestrul asta se numeste " Social Pedagogical Art and Creativity Exploration", acronimat SPACE. Prin urmare, o sa cam am treaba cu arta, si pe parte teoretica dar si pe parte practica. Finalitatea programului e sa invatam sa aplicam metode artistice pentru a lucra cu diferite grupuri tinta ( emigranti, exclusi social, persoane cu diverse dizabilitati) gen teatru de strada, pentru a lucra la nivel social, sculptura/pictura pentru nivel induvidual...ma rog, d-astea. Va intrebati, poate, e mama naibii caut eu de la Comunicare, cu un stralucit viitor piaristic, intr-un mediu business si cu o concurenta de caini, intr-un program din asta. Pe scurt, de ce m-a trimis pe mine facultatea aici. Ok, nici mie nu prea mi-e clar. Altceva vreau sa va spun...mai stiti ca , inainte de admitere ( majoritatea cititorilor mei sunteti de pe la facultate si nu prea aveti cum sa stiti) aveam planuri d-alea...sa ma duc la Istoria Artei si apoi master pe proiecte culturale. Ma visam ceva cu..aplicat arta pe proiecte sociale, ceva in si pentru cultura, pentru oameni, pentru furmos. Admiterea la asta era cu dosar.Nasol! Admitere comunicare, intrat...Alt drum, alta cariera. Ei bine, uite cum te duce viata....Drumul initial nu mai pare asa departe, este?

Aceste zise fiind spuse, sa va povestesc un pic despre ce-am facut in sesnul asta saptamanile astea. Cursul a inceput cu partea de teorie, in care ni s-a introdus, prezentat si explicat conceptul de "murmur", de energie transpusa in creatie, nu neaparat cu scop si sens. O vizine interesanta, ce m-a pus la gandireala. Pe de-o parte, creatia asta bruta, pornita din ceva puternic si nu neaparat definit poate fi o forma foarte eficienta de comunicare spontana. Pe de alta parte, la un nivel poate mai putin profund, conceptia asta paote duce, pana la urma, la legitimarea haosului. Arta si societatea sunt doua lucuri interconectate, cu schimb de influenta in ambele sensuri. In final, acceptarea, valorizarea si promovarea brutului si mesajului necizelat, spastic, in arta poate duce la integrarea acestor valori in societate. Acum, poate ca ordinea e artificiala. Poate ca ordinea sociala, valorile, reprezinta un construct arbitrar, facut de cei puternici pentru a-i controla pe cei slabi sau de cei slabi pentru a le asigura un cadru in care sa-i judece pe cei puternici, care ii conduc. In cazul asta, e legitim sa spargem tiparele, sistemele de valori, si la lasam liber un strigat uman, brut si autentic. Ok, accept, dar..nenorocirea e ca mie imi plac regulile. Arta si frumosul nu trebuie monopolizate, nu trebuie..detinute, nu trebuie subjugate de nimeni si nimic, arta si exprimarea trebuie sa fie libere de tirania oricui, dar brutul, si salbaticia au, pe langa forta vitala, si o latura distructiva (ca focul). Libertatea de tipul asta poate duce imediat la haos. Si- stiti ceva- haosul nu da niciodata libertate. Haosul domneste.

Zilele urmatoare am fost in vizita la un centru artistic pentru persoane cu dizabilitati mentale. Scopul era sa oferi unor persoane cu divesre problme- retard mintal usor, autism sau din astea- o organziatie unde sa-si poate manifesta creativitatea, cu materiale graturite si un pic de "training" de la artisti profesionisti, ce lucreaza voluntar. Creatiile lor fac parte din ceea ce criticii numesc "outside art". Pe-asta n-am prinso. Adica...oamenii, cel putin parte din ei, erau, in principiu, foarte tari. Chestia asta cu..."disabled" mi-a scapat rau de tot, cel putin pe partea asta cu arta. Mai direct, eu nu sunt in stare sa fac NIMIC din ce faceau oamenii aia p-acolo. Sculptura in argila de chestii complicate, modele de dinozauri, de animale...Pictorii? Toti erau interesanti, dar unul dintre ei m-a marcat destul de zdravan. Un nene cu un usor retard, care toata cariera lui de pictro de vreo sase ani n-a pictat decat un singur lucru : Un om privind pe o fereastra. Ce poate fi atat de extraordinar la asta, n-am cum sa va explic. Va spun doar ca, pe unul din peretii atelierului lui, erau insirate vreo 10 lucrari din seria asta...ultimele dintre ele fiind atat de abstracte incat doar titlul iti sugera, cumva, ideea. Evolutia spre abstract si schimbarea de culori te lasa fara cuvinte. Este un om cu retard minatl capabil de abstratizare si, in pricipiu, de a..transmite ceva? Cu siguranta da! Pana una-alta, lucrarea lor poarte denumirea, cinica si trista, de "outside art". Va spun cu toata sinceritatea si rece, fara vreo vibratie de partizanat, ca lucrarile oamenilor alora, cel putin ale pictorului de care va zic, ar avea loc perfect intr-un muzeu de arta moderna, intre, sau, mai bine, in locul lucrarilor expuse cu aer de neintelesi de toti zdruncinatii drogati ( pe care doar testul timpului i-ar putea legitima in ochii mei) . Nedreptatea continua...lucrarile oamenilor astora ( repet, unele dintre ele absolut fabuloasa, pe care eu, unul, as plati sume frumusele- evident, daca le-as avea) ajung foarte rar sa fie vandute. De ce? Pentru ca..organizatia nu cosidera ca o activitate de PR-Marketing ar merita..timp si efort. N-are rost.  Asta e parerea lor....parerea mea e ca oamenii astia, care traiesc acum pe banii, practic mila, altora, ar putea fi, FOARTE BINE, artisti.."auto-funcionali" sa folosesc un termen d-asta scabros. Doar un mic ajutor le-ar trebui,care, cel putin pentru moment, le e refuzat. A, si as mai vrea sa ma leg de ceva. Chestia asta cu "dizabilitate" ar trebui sa cada. Si asta cat mai repede. Dupa parerea mea, cel putin in arta, asa ceva nu exista! Spre exemplu, ieir am avut ore de sculptura la scoala. Tema libera. Proiectul meu includea un lup..aveti idee cat m-am chinuit sa obtin un cap de lup? MI-a luat vreo 40 de minute, dupa ce am facut toate capetele de dinozauri, porci si corcobauri posibili...cine are dizabilitati, aia cu IQ 70 sau ...marele student cu guler alb batos si pantofi facuti cu crema de la mama ei de universitate din Belgia?!? (o-ho-ho-hooo!)  Parerea mea e ca oamenii astia o singura problema: vad lumea altfel decat noi, lucru care le poate inchide complet orizonturile intr-un anumit sens, dar il poate deschide in chip de neimaginat in alte sensuri. Lumea lor e...altfel. Nu e gresita sau..mai departe de adevar. Si felul cum reprezinta ei lumea exterioara, prin prisma lumii lor interioare e mai mult decat extradordinar. 

Sper ca n-am filosofat prea mult...week-end placut si..vedeti cum iesiti de sub nametii aia! ( Uite, pentru ca ati avut rabdare sa cititi, va recompensez cu un Justify la textul asta...:) ) 

miercuri, 8 februarie 2012

Povesti de dragoste in Falndra de Vest

Pentru inceput ( o iau...plicticos si cliseic, dar situatia se va schimba) am fost profund miscat de numarul mare de vizualizari pe care l-a facut intoarcerea mea....mi-a dat un semntiment pozitiv, optimism si elan de scirs...drept petru care....am o poveste pentru voi...

Ok, cei care credeti,dupa titlu,  ca urmeaza o relatare in premiera si exclusivitate, cu detalii picante sau siropoase, referitoatre la viata mea amoroasa, veti fi dezamagiti..Va vad deja zambetele extaziate ducandu-se usor in jos...dar nu-i dati inca cu "ics". Poate merita...

Ok..sa incepem cu vecinul meu Bracke..O sa-i fac o scurta prezentare....Trebuie sa marturisesc, spre rusinea mea,  ca, inainte de a veni in Belgia, nici nu stiam cu miroase iarba ( si nu ma refer la firisoarele verde-crud ce acopera campiutzele pascute de mielusii rozalii pe plaiurile mioritice, in lunile de primavara- inainte de a fi taiati pentru drob sau ceva) In urma vizitei in Amsterdam si in niste locuri mai mult sau mai putin dubioase de pe aici, acum stiu. Pot sa va spun, asar, ca pe holul meu, cam 60 % din timp te pocneste..mirosul...mi-e sa nu-mi ceara asta taxa, ca beneficiez si eu- cel putin, asa cred, ca aerul ala doar daca il mirosi, si tot are un mic efect tampificator. Nu stiu de unde are atata....la inceput credeam ca o creste in ghiveci sau ceva, dar...banuiala mi-a fost spulberata prima data cand am intrat in camera lui. N-am vazut nicio planutza simpatica...de fapt, n-am vazut nimic...totul era un imens morman de chestii aruncate pe jos. Am gasit cu greu vreo 15 cm patrati unde sa-mi asez varful piciorului drept ca sa potsari din prag langa....acvariul cu tzestoate...pe care voia sa mi-l arate.. Dupa acesta placuta incursiunea ( nu stiu cat de placuta, dar cu siguranta de neiutat) o scurta conversatie despre nimic in (pleonasm, de altfel ) in engleza lui de santz. Mi-a povestit ca lucreaza..de multi ani..intr-o ceva de reparatii..ma rog, munca fizica, lucru care mi-a castigat respectul si mi l-a plasat undeva in categoria "saracul om" Il vedeam ceva gen...fara parinti, singur si care se descurca....eticheta asta m-a facut sa-i mai iert din mucurile de tigara expuse pe podeaua din bucatarie si ragaielile muzicale cu care isi acompaniaza cuvintele, stalcite in chip monstuos de accetul ala flamand ( flamand = din flandra, nu "nemancat, mama lor diacritice )

In fine, ieri seara, tocmai imi delectam papilele gustative cu o sorbitura din minunata-mi sinsitra supa de cartofi semi-ratata in proportie de 75 %, gustand din polonic, deasupra oalei care fierbea, in nadejdea unei imbunatatiri, care n-a mai venit niciodata, cand..apare! Convesrasite de nimic timp de cateva minute ( numa de tampeniile lui n-aveam chef, cand supa mea ....) dupa care.."hai sa o cunosti pe prietena mea!"  Oppa, imi zic, "hai" - curiozitate morbida nativa....Intru la el in camera...WOW ...deci WOW...nu-nu-nu..nu tipa...podeaua! Nu sh ce facuse cu camera aia....sau ii facuse...domnsishoara sau..nu stiu..cert e ca...nu numai ca aveai unde sa calci, ceea ce cu numai o zi in urma parea un vis frumos, dar era chiar curat. Ok....ridicandu-mi ochii uluiti din podea, intalnesc panfofii negrii cu toc lung si subtire, in varful unor picioare albe, mai degraba grasane dar..elegante, acoperite de o fusta neagra de cativa centimetri...ai unei domnisoare brunete, cuibarita intr-un fotoliu, cu un sal pe umeri. Ati ghicit- negru! Uluiala s-a transformat in....nu s-a transofrmat in nimic, a ramas uluiala ! Desi elegant si relativ cochet imbracata, fata avea o pronuntata aura de prostituata. "Hai sa fiu al...!!!"  Ramas in prag pentru cateva secunde, amicul imi face semn sa intru..., zicandu-i ceva de genul "el e noul tip din casa...THE ERASMUS GUY" specia noua... Ma prezint, incercand sa-mi sterg expresia de supriza de pe fata....dar...ghinion! Initiativa mea...ceremonioasa dar relaxata in acelasi timp...nu a primit un raspuns..simetric. I-am zis cum ma cheama, de unde vin....si a zambit ( vorbise engleza cu el cu 5 secunde in urma, nu se poate suspecta ca n-a inteles) Am asociat..lipsa ei de...simt protocolar cu...ocupatia pe care i-o atribuisem...deci nu mi se mai parea nimic..bizar. Totusi , ca sa alung penibilul ce cuprindea camera cu fiecare secunda care trecea, imi iau un aer fortat incurcat si o intreb cum o cheama....cica "Charlotte" . Deodata, ma trezesc servit sub nas din mana tipului cu o fafurie cu niste picioare de pui...il savurez in graba, incercan sa maschez faptul ca prvirea mi se tot intorcea la tocurile absolut de vampa ale tipei...in fine, paresesc cu un "nice to meet you" camera cuprinsa de...vulgarul pitoresc al tipei. In fond, era chiar draguta, pentru o...fata ..suspecta. Intors in bucatarie, tipul vine dupa mine..."ce parere ai?" Tre sa va zic ca el arata chiar bine ca tip...musculos si nu atat de spalacit si fara aange in el, cum sunt belgienii in general. Primul impusl a fost sa raspuns tot cu o intrebare " Bine ma, baiat bun, nu-ti gasisi si tu una gratis?" Apoi m-am andit..ma poate lui nu i-o lua bani...poate..o fi avand prieten? Prostituata? In fond..de ce n-ar avea? Ma rog, nu sunt suficient de doct in domeniu....mi-am inabusit toate curizitatile legate de..tarif si de pe unde o fi adunat-o cu un fals si inocent " De cand sunteti impreuna?" gandindu-ma "hai, fii sincer si zi ....vreo treizeci de minute" . "Cinci luni, raspunde el scurt si hotarat" ..Si eu sunt..nevasta lu' Elton John, imi zic.....oki..." e dragutza...si..eleganta.." - fiind imbracata in negru, fusta si pantofi cu tocuri mai lungi decat piciorul paharului de sampanie pe care-l tinea in mana, am crezt ca e un rapusn cat de cat apabil sa imi ascunda adevaratele ganduri...Va doresc sa fiti fericiti!

Ok..a doua...e ceva mai sensibil...si mai serios, foarte putin narativ, mai mult o scurta reflecite. E scurta poveste a unei fete din casa, bruneta, cu o privire blajina de un albastru pal, ten alb si figura rotunda, ce ii dau un aer bland si calduros, de fata sensibila..de...i-as spune de mama. Delphine o cheama...poate parea ciudat, dar mie mi s-a parut un nume foarte frumos pentru o fata...si ..potrivit pentru expresia ei. Mi-a povesit, la sfaristul..discutiilor la o punga de floricele, dupa ce toata lumea a plecat pe rand in camera, despre prietenul ei...marocan! Hopaaa! marocanii sunt...oile negre ale belgiei. Sunt priviti ca aia care fura, care n-a loc de munca, golani care se incurca cu fete...mai sunt si musulmani....in pricipiu, haimanale. Imi spunea, cu tristete in ochi zi zambet, ca e atat de nedrept...ca omul e ok...ca e student la calculatoare...dar ai ei...nu vor sa inteleaga..si numai cand au vazut-o in preajma marocanilor, au inceput sa o urmareasca vreo cateva zile.... De partea mea, emotiile erau din spectrul...admiratie puternica pentru o fata care a avut curajul sa treaca de o barieta d-asta si sa..rupa o eticheta. De fapt, nu sa o rupa...n-ar fi..stilul ei,...sa o ignore, sa o acopre....imi povestea, doar trista, fara revolta, ca nu e drept...si ca il iubeste...ca se poarta foarte frumos....si ca e..un vis al ei..sa paota fi cu el. Continuand, imi icea ca stie ca..asa sunt musulmanii, ca la inceput se poarta frumos si nu tin cont de diferente culturale si ca., apoi, usor-usor, nici nu stii cand te pomenesti cu valul care-ti lasa doar ochii afara. "Sper doar sa nu faca asta....sa nu-mi franga inima"zicea... Continuand povestea ( acum urmeaza o parte usor amara pentru noi toti) imi zicea ca...parintii ei sunt cam snobi si, scuzandu-se, mi-a zis ca..atunci cand au auzit ca s-a mutat un roman in casa...a primit sfaturi staruitoare si cu aer sever de " sa nu cumva sa ai ceva d-ea face cu el..stai departe"... Cam astfel de parinti....

Nu stiu cat de mult cred in povesti de genul "Romeo si Julieta", transpuse in " Marocanul si Belgianca" , dar , de dragul ei, de dragul dragului cu care mi-a povesit tot, as vrea ca nenea ala sa fie..ce vede ea in el. Curajul ei, lipsa de prejudecati, deschidera fata de viata si oameni, fata de fericire, pana la urma,  generozitate ei...merita asta. Din pacate, oamenii de genul asta,..primesc mereu ceea ce nu merita...dar, sper, totusi, ca povestea ei sa fie cu happy end...

luni, 6 februarie 2012

Intoarcera cavalerului Horik

Titlul asta...pe unii v-a facut sa radeti cu drag, pe unii v-a facut sa ziceti ca am luat-o de tot pe aratura...da e ok :) . Reintoarcere....reintoarcere pe blog si, pentru cine nu stie inca, in Belgia. 

O luam pe rand....N-am mai scris de doua luni si ceva...ramasesem sa va povestesc Londra....poate ca m-a impresionat prea mult...si mi se parea pea mare subiectul..poate ca am luat lucrurile prea in serios ( ca de obicei...) In fine, nu-mi mai amintesc exact...tot ce-mi amintesc e ca ulima data cand am incercat sa scriu....a fost un esec total. Nimic nu parea sa aiba sens, nimic nu parea sa iasa viu sau colorat sau..ceva care sa va faca ziua mai buna sau sa va aduca un mic plus...oricare ar fi ala. Da, stiu, la mine scrisul e, mai presus de contactul cu voi, o metoda de ..exprimare artistica ( singura, de altfel, de care pot sa ma consider cat de cat capabil), deci ar fi trebuit sa continui chiar daca scriam balarii. NU! Pentru ca exprimarea inseamna comunicare...inseamna ca eu emit ceva...si cineva primeste...asta e exprimare...mai departe, ati prins ideea.  Mai presus de asta, imi amintesc ca atunci cand am decis sa nu mai scriu aveam asa o stare de...cum ii zic eu "maioneza taiata". Nimic nu se leaga, nimic nu curgea, totul era amorf, inutil si fara sens. Nu, nu m-a pocnit depresia..eram doar..usor scos din ritm. Motive..am avut...nu foarte serioase, dar au fost. Mai presus de asta, am primit niste critici destul de neprietenoase legat de scrisul meu...care nu m-au enervat, dar m-au intristat, venind din partea cuiva foarte apropiat , si am zis...lasa! Planuiam sa mai scriu doua postari, una "Epilog" ca un rezumat al experientei mele de Erasmus si " Ultima", pentru a realiza o simetrie cu inceputul. Un rezumat al cinelor de "la revedere", rasetelor, lacrimilor, declaratiilor de "friends forever" si imbratisarilot stranse, stiind foarte bine ca unele sunt..pentru utima data in viata asta.

Cu totii stiti cum sta treaba cu planurile..mereu apare cate.. ceva. Pe la inceput de ianuarie, in toiul examenelor si noptilor nedorite cu zeci de kg de foi pe masa, deschid un mail. Subiect? Prelungire bursa Erasmus...N-o sa intru in descrierea starii mele...zic doar ca am intrat pentru cateva zile intr-o stare de..."pe ce drum sa o apuc?" dreapta sau stanga "A ramane sau a nu ramane" Presupun ca multi stiti despre mine ca nu prea iau usor decizii ...si ca nu-mi plac situatiile cand drumul nu mai are "ianinte" , cand exsita doar dreapta si stanga. Poate vi se pare o copilarie si o dovada de nesigurantza si mai stiu eu ce text d-asta, dar zilele deciziei au fost grele...zile de plimbat cu bicileta prin ploaie, de umlat noaptea prin curtea facultatii..totul ca sa-mi pun oridne in ganduri. Inca cinci luni...nu pare o asa alegere mare...pentru mine, a fost...de ce? Pentru ca..asta presupune multe...in balanta erau..dorul de ieseala cu gasca , de mesele obscene de familie, de munti, de Piata Unirii, de ..voi,de...casa ( notiunea asta e foarte cuprinzatoare la mine) Pe de alta, dezvoltare perosnala,cariera, tampenii d-astea pe care cu putin timp in umra n-as fi dat un banut gaurit.Mai mult, cred ca atunci cand faci o legere de viata, nu alegi..A sau B...te alegi pe tine... ca si perosana, ca si constiinta..cum te vrei tu pe tine in viitor.. In fine, consultari cu prieteni, cu mine insumi,..si toate cele...Raman! Acum, Horio, asteapta raspunsul de la facultate...si astapta..Ideea e k oamnii de la mine de la SNSPA m-au anunat c amai pot ramane ple la inceputul lui ianuarie, in conditile incare termenul limita pentru aplicarea in continuaere in Belgia era 1 NOIEMBRIE . Du-te, vorbeste cu aia...Oamenii au zis "ok, esit student la noi, ai fost baiat bun...facem o concesie...dar..unde o sa stai? " cum adica...? Pai uite asa...casele de studenti erau date din noiembrie, ca si locurile la scoala. Pe scurt , oamenii mi-au zis "poti ramane, daca pana vineri cel tarziu nearati un contract de casa" asta intamplandu-se marti. :) Ok...umblat, vazut, discutat..si uite asa am ajuns aici . Casa Alba ( nici nu visam eu sa ajung presedintele SUA) O casa mare, cu pereti usor scorojiti si interior ce aminteste de filmele cu gangsteri. Camera, insa, e mare...luminoasa si prietenoasa. Parter, cu iesire la gradina..e...sa zic ca mi-ar placea sa stau toata viata in asa camera? 

Acum...inceputul semestrului...un program..Hippie,asa.." Social Pedagogical Art and Creativity Exporation", un curs ce indlude lectii de dans modern, sculprura si teatreu.

M-am decis sa scriu din nou..macar sa va fac o introducere in noul capitol. In plus, la scurta mea intoarcere in tara, am aflat cu mare bucurie ca ..au fost cativa..cititori care mi-au simtit lispa...here I am.

"Un etern sfarsit, si inceput...asta ne este viata si moartea.." spunea o melodie de Tapinarii....sfarist de Erasmus, inceput de Erasmus...casa noua, colegi noi, spernate noi.... eu, sper, acelais...poate un pic mai intelept.