Normandia

O lene de ora dousprezece ma incerca si mi se stracoara subtil dar hotarat pe sub piele....nu! Trebuie sa scriu...daca nu scriu acum, patesc ca cu Londra...de nu mai scriu cinic mii de ani din cauza asta...

Ok, excursia in Normanida a fost peste asteptari. ( ma rog, la banii aia....) Am avut marele noroc de a nu ne fi plouat decat o zi din trei, ceea ce e un miracol, intrucat, din punct de vedere al vremii, Normanida e un loc in care cea mai mare parte a timpului te ploua fara niciun pic de mila, barbar si etern, de parca cineva ar avea ceva cu tine. Cu tine..personal, vreau sa zic, nu cu restul muritorilor. Ca si cum cineva ar vrea sa te ploua pe TINE.Pentru postarea asta, voi face ceva..oarecum fara precedent...imi voi folosi "notitele de calatorie", impresiile de moment aruncate pe hartia cu patratele a carnetelului negru, voi incerca sa leg ceva din scriusul meu scalciat, care sa poata fi pus intr-o forma coerenta.

Ziua 1

Undeva in jurul orei..18 30....un Mc Donald's asaltat de studenti flamanzi ( flamanzi adica nemancati, nu din Flandra- mama lor de diacritice). Nu stiu prin ce conjuctie fericita a planetelor s-a intamlat asta,dar eu, cu vesnica mea incetineala, am reusit sa-mi iau primul mancarea- si chiar sa o mananc. Acum stau cocattat pe scaunele de la masa inalta, cu tava usor impinsa in fata, privirea undeva spre imbulzeala de la casa si gustul de hamburger persitandu-mi in gura ( ce oribil!!) " Ziua a inceput prost" scriu....de ce? Ei bine...bagajul era facut de seara..cu cutia de mancere pentru trei zile ( piesa principala) ceva haine si, pelanga cutia cu cu corchete de branza, aripi de pui, oua si rosii cherry, bine calculate pentru vreo sase mese, paine. Partea buna e ca m-am sculat suficient de devreme sa am timp sa-mi impachetez tot. Partea proasa? NU incapeau, motiv pt care, dupa ceva lupte de 15 minute, am capitulat. Pretul infrangerii? Doua chifle si o vesta lasate acasa. De parca nu era de ajuns, timpul pierdut in focurile luptei mi-a rapit si micul dejun. Apuc o bucatade nu-mi mai amintesc ce din frigider, rucsacul in spate,aparatul de gat si..spre autocare...cu pasii mari si grabiti....Ridic ochii din foaie. In fata mea, colega finlandeza privea peste umar, cu capul usor inclinat si jucandu-se, intr-un gest  probabil inconsitent, cu degetul in par. Mana ei delicata, de ghetza trasnaprenta, incolacea suvitele drepte,  de un roscat pal, aproape straveziu, ce cadeau pe umerii lati. Sprancenele subtiri, curbate deasupra ochilor ei de un albastru sapalacit si rece,se incordau usor, ca si cum ar fi citit ceva. In coltul buzelor rozalii si fragile, arpoape sterse, se putea ghici urma zambetului ei, cu care, din cand in cand, din culorile, de altfel bizare ale chipului ei noridic, cataliza in juru-i o misterioasa si calda auroa boreala. Usor iritat de faptul ca, privind-o pentru un minut, am fost distrat de la..notitele mele, bat de cateva ori cu pixul in masa, in cautare de ganduri si idei de pus pe hartie. Gandinu-ma la ziua ce trecuse, retraiam sentimentul de libertate pe care mi l-a dat plimbarea pe malul inalt de la Etretat- un tarm cu niste stanci arcuite , scaldate de lumina soarelui de apus si lovite de dura Mare a Nordului care, prin magia data d eforma lor vie si totusi impietrita, au starnit eforturile multor pictori. Sentimentul de libertate imi venea din doua parti. Prima e ca, in afara celor doua zile petrecute in preajma sarbatrorilo la Arges, n-am mai iesti dintr-un mediu citadin de vreo..sase luni si ceva. Am calatorit, si m-am plimba, dar numai in orase, in viata artificiala si distrasa, fie captiva in cotidian, fie agitata de febra turistica. A doua, si cea mai imprtanta, locul asta era definit de doua lucruri care imi dau o energie aparte si ma atrag in chip hipnotic : marea si inaltimile! Nimic nu poate fi mai aproape de rai pentru mine decat sa vad o intindere de mare de pe o stanca singuratica, de la o inaltime ce imi da fiori. Linistea si sunetul vantului erau tulburate doar de frenezia zgomotelor de aparat foto. Un alt sentiment de genul asta il avusesm putin mai devreme, pe o plaj acoperita cu pietre gri si rotunde, care imi inghiteau picioarele, cand mi-am luat pranzul din cutie, pe pontonul farului. Noaptea zilei asteia m-a gasit intr-un bar din Hanfleur, oraseul in care am dormit, la capatul unei plimbari prin portul orasului si pe strazile inguste, printre case in stil Normand, cu schelet de lemn, si ateliere de pictura. Langa carnetelul deschis in care mai aruncam din cand in cand cate o parere de gand, se afla un pahar dintr-un odios vin rosu, oribil de sec, cu aroma puternica de perete si buchet subtil de var. In stanga mea, turcoaica micuta cu ochi de ciocolata si o rusoaica cu un par vopsit intr-un rosu absolut plasticos, asortat perfect cu culoarea camerei ei foto. Discutie simpatica, la care am participat usor distrat si absent ( gandul meu ramasese undeva la lumina farului din portul de afara) 

Ziua 2

Insemnarile zilei asteia le-am facut in Bayeux, puncul terminus al zilei 2, intr-un resaturant italian de cateva masute, in asteptarea inghetzatei elvetiene (?), scriind cu pixul cu capete aurii , inscriptionat " St Petersburg" ( fac ce fac si tot langa rusoaice ma asej) Pe fata de masa albastru-strumf, total nepottrivita locului, trona o sticla de apa mare si aburita. Fondul sonor era dominat de chelnarita simpatica, cu fata rotunda si breton blond in ochi, ce se misca iute si spirtoasa printre mese, servind "pizza carbonara" cu un adorabil accent frantuzesc, strigand denumirea bunatatilor ceremonios si entuzuast, ca si cum ar fi scos un ipeure urecheat din palarie. Ziua ma purtase prin castulul Mont Saint Micehl si apoi in muzeul tapiseriei de la Bayeux. O luam pe rand. Mont Saint-Michel e un..orasel/casel medieval....pe o stanca in apa. Da, nici mai mult nici mai putin. O insula care, in vremea in care a fost construit castelul, era complet izolata de tarm la venirea fluxului, si accesibila pe uscat atunci cand marea se retragea. Accesibila e mult spus, pentru ca in jurul zidurilor si acum sunt infipte semne de genul " atentie, nsipuri miscatoare" Intrarea in parcare are si ea un asemenea semn, si portuni de parcare restrictionate intre anmite ore, din cauza riscului de "vine valu, imi ia masina". In varful acelei stanci s-au apucat la un moment dat niste calugari sa-si cocoate o manastire...apoi totul a crescut intr-o fortareata si cetate medievala in toata regula. Magia locului vine , pe langa stilul cladirilor si spiritul alora de traiau p-acolo, din faptul ca,  d ela distanta, chiar apare ca un munte. Denumirea nu e deloc improprie. In nesfaristul ala de campie din partea asta de Normandie se vede, la un moennt dat, la orizont...un..munte. Misterios, sters, incetosat. In secolul asta e o..nimica toata sa ajungi la el ( de fapt, in vremea asta, nimic nu mi se mai pare maret sau...de neatins...am cucerit cam tot ce se putea cuceri,dar..la ce ne-a folosit?) In vrema in care pelerinii venau in bastionul asta din varf asta de stanca, atrasi hipnotic de spiritualitatea locului, lucurile trebuie sa fi stat altfel. Nu prea ma pricep la estimat distante, dar, dupa parerea mea, din momentul in care straniul refugiu devenea vizibil, mai era cel putin o zi de mers. O zi de mers prin ploaie, frig si umezeala, iar apoi de traversat "nisipurile miscatoare", la ora la care marea se indupleca sa-ti dea voie. Probabil ca o parte nici nu ajungea. Cu siguranta ca toti, insa, priveau in zare , cu un fel de nadejde fragile, adunandu-si foretele pentru a atinge tinta...exact ca pe un varf de munte....Imi imaginez apoi sentimentul pe care-l avea ajunsi la castel...probabil ca, dupa lunga calatorie, ar fi numit imediat straina cetate cu calugari primitori "acasa". Intorcandu-ma din povestile cu zane si cavaleri, care puteau fi citite foarte bine in strazile si magazinele orasului, va spun ca ceva m-a socat la orasul asta. Profund! Ceva..pragamtic si ..departe de...tot ce am scris pana acum. Numarul de japonezi! Ce-or cauta, Doamne? Nu va exagerez, jumate din toti oamenii (poate mai mult) pe care i-am vazut aici erau japonezi. Cohorte si cohorte in intregi. Fie in grupuri mari, aliniati cu aparatele de ultims tehnologie si pozand te-miri-ce, fie cupluri...sute si sute d ejaponezi. In cosnecinta. ghidul turistic era in trei limbi : Engleza, Franceza si Japoneza. Adaug la acestea faptul ca, in magazinele de suveniruri, cavalerii cruciati de plumb si piratii cu carlig ascutie, stapani de drept ai rafturilor intr-un astfel de loc, priveau stingher la mastile de samurai si sabiile incovoiate de langa ei. Regele Arthur privea , de la masa incojurata de ai lui nobili cavaleri, uluit, catre un steag al Japoniei arborat pe panoplia de arme (???) Ploaia de afara inca picura enervant in geam. Gustul de whsikey cola pe care il savurasem la plecarea din camera de hotel,rezemat de geamul rece,  ca sa-mi fac curaj sa ies in vremea asta deja scarboasa, imi perista subtil in gura. Soseste incghetzata, si scrisul imi e intrerupt....In conversatia coresupnazoare "cinei" am aflat cu bucurie ca nu suntem singurii care folosim temenrul de "ora barbara" Asta a fost si reactia grecului, atunci cand am stabilit ca ora de trezire 6 30. "un pic cam barbar, dar ok..." Dupa el, devreme insemna ora 10...iar tot ce era sub ora 7 30 intra in sfera barbarului. Mai tarziu in seara aia am aflat ca cipriotii conidera apa marii la douzeci si patru de grade barbar, ca sa raman in acelasi spectru, de rece...la e apa are 24 de grade in luna octombrie....hii-haa! Am adormit cu gandul la istoria tapiseriei din Bayeux, o banda de material de niste muuulti metri pe care era brodata povestea invaziei normanzilor in Anglia ( pentru cine si-a piedut copilaria pe la orele de istorie sau engleza, batalia de la Hastings, 1066) , a lui William I The Conqurer si a regelui Harlod. Pare greu de crezut, dar bucata aia foaaaarte lunga de material are "decat" aproape o mie de ani. Ce m-a impresionat foarte mult e ca am revazut "pe viu" o scena pozata intr-o carticica despre Evul Mediu pe care o rasfoiam cand eram mic, in lungile ore de sat singur pe acasa.

Ziua 3 ( si ultima) D-Day

V-am pacalit...imi pare rau, da' nu e numai vina mea...stiu ca multi dintre voi, cand ati auzit de Normandia, va asteptati sa cititi numai asta...si v-am palavragit doua treimi de postare despre..orice altceva.  Asta a fost ordinea ..vizitelor.Ultima zi am petrecut-o in cimitire militare, pe plajele de debarcare si intr-un muzeu al operatiunii.N-o sa insist foarte mult pe sentimentele mele despre razboi ( se afla bine detaliate in postarea " In campurile Flandrei") Primul obiectiv a fost o catedrala de turla careia se afla atarnat un manechin al unui parasutist. Povestea? Unul dintre supravieturitorii operatiunii de desant aerian in Normandia ( planul initial era sa atace plajele simultan dinspre mare, cu debarcare, si din spatele liniilor, cu diviziile aeropurtate...esec, pentru ca marea majoritate a parasutistilor nici n-au atins solul, fiin secerati in aer, iar o parte s-au ratacit) a ramas agatat de trula unei biserici. Pentru a nu fi facut tinta de exercitiu pentru soldatii germani, a facut pe mortu un timp destul de indelungat. Practic a stat acolo atarnat, nemiscat, rugandu-se sa nu-l apuce pe vreun neamt dement sa traga dupa cadavre. I-a iesit figura...a ramas acolo  "spanzurat" pana au venit ai lui. Urmatoarea tinta..Pointe du Hoc, cel mai greu si important obiectiv din operatiunea debarcarii. De ce? Un perete drept de stanca de naiba sa-l ia cati metri, desupra caruia sa aflau dispozitivele de artilerie cu care puteau fi controlate celelalte plaje. Pamantul era aici modelat de ranile adanci cauzate de muscaturile bobelor aruncate de sprijinul aerian.( cand zic adanci zic cam de doua ori inaltimea mea) Obiectivul a fost atacat de detasamente ale batalionoului 2nd Rangers, cum ar veni la noi un fel de vanatori de munte, mai jmekeri. In muzeul pe care l-am vazut ceva mai tarziu, era descris iadul prin care au trecut cataratorii, pe peretii aia blestemati, sub focul disperat al nemtilor. Mai putin de o treime au supravietuit zilei. Apropo de nemti..ok, da...toata lumea se gandeste la..carnea de tun care au fost nenorocitii ( fara de noroc) soldati aliati si la sangele lor care a colorat sinistru valurile Marii Nordului, dar acolo, privind marea din buncarele de beton, ma gadneam si la iadul nemtilor. Ok, si-au cautat-o..ce cautau ei in Franta. Stereotipia asta absurda e o capcana odioasa a gandirii. Oamenii aia, luati individual, imi pareiz micul dejun de maine dimineata ca vroiau sa fie la ei acasica, cu mamicle , copilasii si nevestele lor, la o halba de bere germana si un carnat d-ala nesimtit, si ca n-avea ei treaba cu cucerirea Europei, lumii si cu alte teluri d-astea absolut paranoide. Erau acolo ca n-aveau de ales, nu ca era.."a dracu pielea pa ei" In fine, imi imaginez disperarea lor....privind spre nenorocirea asta de mare rece si incetosata, in care nu vezi la 500 de m, cum ies din neant niste unii cu niste barci care nu vor decat sa te rupa in doua, si sa ii vezi apoi p-aia, iesiti din primele gheare ale mortii, trecuti de debarcare si escalada, acolo, in inexpugnabila ta fortareata, dandu-ti la cap cu patul pustii. Nemaivorbind ca aste se intampla la scurta vreme dupa ce ploaia aia cainoasa si rece a ineput sa strecoare prinre picaturile de apa niste   bombe care-ti mai bufneau din cand in cand in fata, intr-un joc oribil de-a viata si de-a moartea. Urmatoarele plaje m-au impresionat le fel de mult..Omaha si Utah nu sunt stancoase, sunt mai deschise si intinse, dar se pare ca acolo au murit mai multi...Calatoria a continuat cu muzeul operatiunii unde ramaneam fixat minute in sir  citind povestea cate unui erou cunoscut ( cei mai multi eroi sunt aia pe care nu-i stie nimeni) al razboiului...asta  mi se pare cel mai impresionat in raboi, nu soarta lumii, a tarilor si armatelor, ci a omului. ( pe principiul "moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane e o statistica" ). Monumente de razboi si cimitire....ce m-a marcat foarte tare e ca....diferenta dintre invingatori si invinsi e pastrata si in moarte. In fata raboiului si a mortii toti ar trebui sa fie ( si sunt, de fapt, egali) Oamenii nu considera asa: conventile internationale cer ca piatra de mormant a soladtilor armatelor invingatoare sa fie in pozitie verticala iar cea a invinsilor intinsa pe jos...absurd, cinic si cutremrator.  

Dupa ultimul cimitir, pranz intr-un resaturant cu specific normand, si..acasa prin ploaie si noapte...

Asta a fost Normanida, prieteni, excursia si postarea, lunga si obositoare, dar, sper eu, bogata. Ar mai fi fost de scris, dar ar fi luat inutil de multa energie,si pentru mine ca sa o scriu, si pentru voi ca sa o cititi..o las asa si sper sa gasiti ceva in ea...