Spre Londra

Salutare! Spre rusinea mea , n-am postat nimic de Ziua Nationala. Am , insa, o scuza...eu am muncit, nu ca voi...6 ore la scoala si inca vreo patru in vizita la departamantul de Resurse Umane al unei companii. Totusi, am fost bun cetatean si romman iubitor de tara...si m-am trezit o ora mai devreme sa vad parada militara...ba chiar mi-am ratat micul dejun pentru asta..( cine ma cunoaste cat-de-cat stie ca micul dejun e la fel de sfant ca Tatal Nostru pentru mine..) Anul trecut pe vremea aia..eram acolo, sub forma de inghetzata pe batz...mai stiti , era faza aia cu "freezing rain" de au inghetzat cablurile de tramvai...In fine, despre asta n-o sa vorbesc foarte mult...inca o zi in care dam la o parte cioburile si cenusa unor vremuri cuprinse de ridicol, penibil, grotesc si absurd si incercam sa dezgropam cateva motive de mandrie...Ca romani suntem, zambim, uneori sincer,alteori cu amar, mandria ne-o gasim pret de cateva ore, rataita pe undeva, si , ca de obicei, privim cu un optimism ciudat la trecut si viitor...cu prezentul stam mai rau...despre parada nu vreau sa comentez mult ( in general, vreau sa inchid subiectul asta cat mai repede) ..vreau doar sa zic ca...ar trebui sa...nu sa fim mandri, dar sa ne repsectam armata. Totusi, unul dintre lucrurile pe are nu l inteleg ( sunt multe, foarte mule lcururi care imi scapa cand vine vorba de tara noastra) e de ce era nenea ala de coenta parada asa mandru ca avem tehnica militara importata din Elvetia. A auzit vreodata cineva de un razboi in care sa fi luptat Elvetia? oo..ceva..un foc de arma tras, o amenitare armata, o chestie....nu prea , asa-i? Asta pt ca, din cate stiu eu, Elvetia a fost neutra in toate conflictele de cand a facut-o mama ei de Elvetie...nu stie ea d-astea..cu razboi, cu astea...bun. Romania s-a nascut, a crescut in razboie..cu sabia in mana, cu baioneta, cu tunul..cu mana goala. Razboiul de Independeta, Priul Razboi Mondial, Al doilea razboi mondial,....bunicii , strabunicii nostri au tras cu arma, au fost soldati adevarati, au luptat pe campuri de lupta...au scris istoria cu arma.. si..acum..Romania, cu atata experienta de razboi, cu sange si sudoare pe frune, e mandra sa aiba aparatura militara din...Elvetia! Ceva nu e in ordine!

Bun..lasand la o parte treburile..patriotice, maine vizitez Londra...de fapt. care maine? Autocarul pleaca in patru ore si juatate..Londra! Nu stiu daca realizez inca...de fapt, sigur nu realizez...am sris si cand am fost in Paris chestia asta...Londra e eva..care e in niste carti, in niste poze...pe niste cartoane mari din proiectele la limba engleza...in revistele cu benzi desenate...in tablouri, in filme...in niciun caz, Londra nu poate fi in realitate....nu poate fi in acelasi timp si spatiu cu mine..si totusi, se pare ca ziua de maine imi va dovedi ca poate...Timpul e atat de scurt si obiectivele atat de multe, atat de mari.....Iar ma simt ca un copil micut si iar mi-e ca o sa radeti de mine...radeti,daca n-aveti altceva mai bun de facut...dar..am emotii..ma sitm ca si cum as intra intr-o carte si -as plimba pe pagini, din poza in poza...asta vreau sa fac maine..sa vad cat mai multe poze din albumul Londra. Sper ca scurta mea vizita sa fie destula ca sa scrie macar o litera mictua in miile de pagini ale orasului astuia....Ce am acum in minte, ei bine, primul lucru e accnetul britanic, cu care o sa ma intalnesc maine la toate colturile de strada...ala pe care il auzeam pe casetele de engleza din scoala primara..si la pregatirea pentru examenu de Cambridge...ma gandesc la aia cu caciuli mari de o pazesc pe regina...si, mai ales, la Trafalgar Square. Cu totii stiti despre pasinuea mea pentru mare, pentru corabii. Ei bine, aici se alfa statuia Amiralului Lord Horatio Nelson. Trafalgar a fost locul ultimei lui mari batalii, ultimei lui victorii rasunatoare impotriva flotei francze...de ce ultima? Pentru ca in batalia care s-a incehiat cu cea mai mare victorie a lui, si-a gasit si sfarsitul...Impresionata lui poveste mi-o spunea tataie cand eram mic...atunci cand isi termina clasicele povesti de adormit copiii iar eu inca aveam ochii mari.

Sandviciurile ( cu ton si cu somon) sunt gata...micul bagaj nu e inca facut...nopape scurta..si..la Londra !

Noaptea de Sfantul Andrei

Ok...scurta introducere..ultima postare am faut-o din Dworp....acum sunt inapoi in Kortrijk, loc caruia am inceput sa-i zic din ce in ce mai mult "acasa". Vreo trei zile n-am avut caldura, ne-au crescut turturi pe aici..in casa erau vreo 12 grade..Mai aveam un pic sa deschidem  fereastra, sa intre si alea 5 de afara...si sa facem 17.Acum e caldura in casa, dar afara e frig si lapovita

Ok...sa trecem la...subiect Maine e Sfantul Andrei, sfantul ocrotitor al Romaniei , primul chemat dintre Apostoli, care a crestinat populatia de pe teritoriul actual al Romaniei si a murit ca martir, rastingnit pe o cruce in forma literei "X".

Bun..despre traditii o sa va zic putin, atat cat am citit si eu. Aici, departe de casa, ma simt bine sa-mi amintesc de spiritul mistic al tarii noastre si de valoarea spirituala. Le-am povestit colegilor de vampiri, strigoi, lupi..si toate cele...si as vrea ca nici voi sa nu uitati. Subiectul asta ar fi demn de o postare mai de Doamne-ajuta, cu un pic de stil, de concept, de...ceva... dar dupa o zi de umblat cu treaba prin Bruxelles de mi-au sarit capacele, asta e tot ce pot sa fac...

In credinta populara, Noaptea Sfantului Andrei e o noapte a terorii, haosului si spiritelor dezlantuite. Strigoii (suflete ratacite) se introrc intre oameni pentru a se razbuna, a poci oameni, a raspandi boli, a face pagube in recolte si cirezi si chiar pentru a lua cu ei dintre cei vii. Moroii ,oameni care isi parasesc trupurile pentru a bantui noaptea, ies si ei....cu totii se strang in luminusiuri de padure si la rascruci de drumuri si se lupta cu coase si secere furate din gospodarii. Apostolul Andrei mai este numit si Apostolul Lupilor, din cazua sincretismului cu un zeu dacic. Conform traditie, lupii devin mai agili si mai agresivi si isi pot intoarce capul, care e, de obicei, teapan ( pentru ca le lipseste o vertebra) . Ca ritual de aparare, traditia prevede..pazitul usturoiului. Tinerii satului se adunau intr-o casa, cu ferestrele unse cu usturoi pentru a fi feriti de..musafiri nepoftiti, unde petreceau pana in zori (ie-te ca aveam si noi Halloween da' asa e romanu...al lor a fost mai "cool"....) 

Raul se destrama si spiritele zboara care-ncotro la primul cantec al cocosului. Ar mai fi de zis ( vorbiti la departamentul "vrajitoare" pentru detalii) ca fetele isi pot visa "ursitul" in seara asta..daca ...uremaza instructiunile de pe ambalaj.

Din pacate, atat am avut de zis, ca sa va amintesc "esentialul"...legendele sunt frumoase si complexe, dar nu am energia si cunostintele  sa vi le prezit cum trebuie...poate aveti timp cateva minute sa dati un search pe google ...Merita!

La Multi Ani celor care poarta numele Sfantului Andrei si Dumnezeu sa-i odihneasca pe cei care nu mai sunt printre noi !

Still in Dworp

Salutari din orasul cel micut de langa Brussel. E frig, da e frumos...suntem pe un deal..( ceea ce e destul de irar pentru belgia) foarte impadurit si cu multe fruneze pe jos...Cand am ajuns, am schimbat trei trenuri si un autobuz..si ne-am scos toti plamanii din piept urcand dealul ala . Sunt multe de zis, dar nu prea am forma de scris...o sa incerc totusi..sa va descricu cateva momente...

A doua seara a fost cea mai impresionanta..singura organziata ca lumea...o seara de dans, obligatorie, pentru toata lumea. O ora si ceva de initiere in...dansuri medievale. In mod supriprinzator, nu mi-am sucit nimic, n-am cazut, ametit si nici pe nimeni n-am calcat. Poate ca dansul nu e chiar asa greu si poate nu sunnt chiar asa hipopotam cum credeam..am avut parte si de..partenere simpatice, care m-au ajutat cu zambet si rabdare...melodiile au fost live! Acordon si chitara...locatia? o ditamai sala de..naiba sa o ia ...ca nu era nici de sport nici de festivitati...ceva mare, oricum. In fine...v-am zis vreodata cat de mult urasc profii de dans? De ce? Pai..ideea de dans mi se pare foarte tare...o energie emanata, o armonie, o legatura, o tensiune, o comunicare dincolo de cuvinte, o legatura, o intimitate. O intimitate in vazul lumii, stiu..poate nu intelegeti cum vine asta, dar...in foarte putina mea experinta de dans, asta mi se pare ca se intampla.....mi se pare ca daca o faci si simti cum trebuie, lumea din jurul tau poate foarte bine sa dispara...si sa te lasa intr-o lume facuta din doi, dintr-o privire intensa, o atingere placuta si usor incordata, o rasfulfare calda , o mana umeda si usor tremurata..si miscarea aia....chiar sunt curios cum se simte cand esti cand dansezi cu adevarat..cand o ai in sange..si nu-ti ma numeri pasii ca un idiot, si cand muzica iti poarta singura picioarele. Ok..d-asta urasc profii de dans..pentru ca o fac atat de bine...si pentru ca sunt atat de..ce termen sa folosesc...numai idiotenii imi vin in cap...tari, cool? nu stiu..o ceva d-asta. Tipu asta era slabut, musculos, brunet cu parul lung si...ce sa zic, cam dadea fetele pe spate...partea naspa e si ca avea cu ce. Ok, d-asta urasc profii de dans.

Ieri seara am baut ceea ce e pana acum e si cred ca va ramane cel mai bun pahar de vin din viata mea...Am avut o vizita cu treaba in brussel, dupa care am facut un mic popas la barulet de langa statuia...aceea....din Bruseel. Sase-sapte mese intr-o sala icuta luctrata in lemn, si un semineu care ne lumina fetele...Vin rosu, sec  si gros care se scrugea pe paharul caldut . Culoarea rosiatica si caldura discreta pareau sa se reverse din pahar si sa invaluie camera ....o discutie zambareata si visatoare...muzica buna...bucurie. Am spus-o si o mai spun..momentele mici fac viata...detalii...si asta e unu dintre ele. Nu prea sunt in forma de descrieri...ca sa va pot aduce acolo...dar sper sa va lucreze un pic imaginatia...

Bun..terminand cu visarea pe seara asta, o sa va scriu un pic despre...partea profesionala patru workshopuri si un simpozion. Nu ingtru in detalii, dar toate au fost f interesnate...tema principala, "body and mind". Bine, prezzentarea generala, in sala mare, a fost ingrozitor de plictisitoare...dar..nimic nu-i perfect. In Brussel am facut o vizita la un centru pentru saraci...ziua primesc ceai, cafea , mancare..la preturi de nimic ( nu le dau pe gratis ca sa le cultive totusi un fel de..cultura a valorii...dar preturile sunt..simbolice) iar nopatea...nopatea se inchide. Incepdand cu ora sase..te intorci in strada. Bun..acum urmeaza partea interesanta, partea care ar putea avealoc ( si chiar a avut) intr-un film de succes. Exista un numar de..cateva sute de patrui pentru...."norocosi" le zic norocosi pentru ca, nefiind suficiente pentru numarul de soicitari, se trage la sorti..cum? cu pachete de carti. In fiecare seara, fiecare trage o carte. Daca tragi carte de rosu, intri, daca tragi carte de negru...nu! Pe langa asta, femeia povestea ca centul ala cu patrui..e uneori mai rau decat strada..se intampla vilorui in grup, lupte....si, mai presus de toate, toti dorm imbracati. De ce? Daca n-au hainele pe ei, nu le mai gasesc a doua zi. Unul dintre ingrujitori spunea ca oamenii strazii pun mare pret pe incaltari. Orice faci ca om al strazii, eri. Zi , noapte, iarna vara...zloata...O pereche buna de incaltari e...un mare plus, o comoara pt viata de zi cu zi.

Se face tarziu...timpul de petrecere se apropie..gala de final..maine,acasa!In speranta ca macar cateva randuri din ce am scris v-au adus un pic de valoare, ceva in plus la cunostinte sau sentimente, va las.. camasa rosie si...party!!!!

Dworp

Salutare! Trollerul langa mine, ghizdanul pe pat, asteptand cuminte laptopul care, pentru moment, e ocupat cu postarea asta. O mare cutie de crton in mijlocul casei, multe chestii mici si colorate pe langa ea, cateva mere mari  si o carte groasa cu coperta rosiatica, ilustrata cu schite de creion. Ce e cu harababura asta? Pai ...sunt Horia...dezordine, balamuc..ma rog..acum am un motiv cat de cat intemeiat..plecare! Cinci zile in Dworp, un orasel langa Brussel, pentru o conferinta internationala " Body and mind" . Multi erasmusi din europa, mlti traineri si ateliere interesante. cinci zile de dormit cu simpaticele-i colege si cu Fratele cel Batran . Fac ce fac si tot intre fete ajung...dormitorul o sa fie dominat de colegele mele...singura prezenta masculina este..susmentionatul, colegul, SINGURUL meu coleg ( un fel de omlog al lui Alex :P ) dar.care e cam dubios..la modul ca e sarit....bine de treizeci de ani si nu numai. E si cam scocns,la modul ca daca treci prin fata camerei lui, narile iti protesteaza violent. In rest e baiat bun. A, am uitat sa precizez ca e din Ungaria.(originea porelcei e evidenta...casa noastra se numeste Big Brother house...de aici...) In fine, sper sa n eintelegem bine...Ok acum ce e cu cutia si merele? Pai...un Mos Nicolae venit mai devreme...care mi-a adus multe bucrii.Un mare pachet de acasa...cu sacul (nu al mosului...ma rog..cine stie ce e cu el..e bine:P ) si multe altele ( spre suprinderea mea, niico nuia...sunt un pic dezamagit de mine..credeam ca am fost si eu un pic..baiat rau..da'..se pare ca nici de data asta nu prea mi-a iesit) In timp ce scriu, painea pe care am uitat-o in cuptor a ajuns undeva la 4 pe o scara de la 1 la 10, unde 1 e crocant si 10 e scrum...asa..ce-ar mai fi de zis? Ce-a facut interesant in ultima vreme...a ,da...am fost o zi in vizita la organizatii pentru tineret. Cel mai tare a fost la o chestie care avea grija de copii strazii, sa ii integreze, sa le ofere spatii de joaca, prieteni si toate cele..ce e tare in asta? Faptul ca aia care se ocupau de centru erau ei insisi destul de aproape de a fi oamenii strazii..sa le zicem..usor..hippie , ca sa folosesc un termen trendy (desi mai potrivit ar fi fost golan, vagabond sau ceva de genul asta)

In fine..nu e vreme de multa vorbarie...timpul trece...1 fix pleaca trenul..prin ceata cu vizibilitate la trei metri si 3-4 grade., ura si la gara!

In Campurile Flandrei (Partea II )

Am intarziat un pic cu ..continuarea. Am fost ocupat cu...viata pe aici

Ramasesem la plecarea din muzeu....cu gustul amar al celor vazute și al poveștilor citite. Drumul spee cimitire trecea pe langa Poarta Menin, pe care sunt inscriptionate niste zeci de mii de nume, ale soldatilor pe care "soarta i-a lipsit de onorurile camarazilor sai" Pe scurt, care n-au mai  fost nicodată găsiți și îngropati..care încă zac pe acolo...prin Campurile Flandrei...si crede-ti-ma ca nu erau ptini deloc. Locul unde se depuneau coroanele de flori era plin, dar flori tot mai veneau. Poze, uimire, reculegere si , mai ales, batranei care-si cautau parintii si bunicii pe pereti...Exista un birou unde , ducandu-te cu nuele unei rude cazute in razboi, poti afla, in cateva secunde, exact unde e ingropat, cimitirul, alea, mormantul...daca nu e ingropat incaieri, sigur primesti coordonatele la care il gasesti inscripționat pe poară...

Mergând mai departe, am urcat spre locul unde erau meterezele, acum un parc cu alei lungi si înguste. La intare, un câmp de floricele roșii de carton înfitpe în pământ și ici-colo câte o cruce..una lângă alta..ca și cum așa ar fi răsărit, așa ar fi crescut...Mai departe, parcul, încețoșat, îmbătrânit și foșnit de frunze...După o vreme greu de măsurat de plimbat prin toamna, am ajun la cimitire....iarba verde, taiată perfect, ca o mochetă...și câțiva copaci ce înveleau cu frunze galbene somnul ostașilor...Aici s-a întâmplat ceva ce consider eu ciudat, dar ce m-a facut să mă gândesc ceva vreme...și n-o să uit prea curând. Tineți minte din poastarea trecută...sentimentele pe care le-am descirs la muzeu, de oroare, revoltă și compasiune pentru sărmanii nefiricți prinși în războiul ăsta. Ei bine...aici...sentimentul ți se schimbă..apropae complet. Totul începea să capete o nuanță de glorie, de onoare...de "ce frumos sa mori pentru tara", admiratie...Ma gandeam la linistea cimitirului, la ce frumos e sa te viziteze nepotii, mandrii de tine....toate astea pe care le respingeam cu revolta si indignare cu o ora in urma. Pur si simplu, aveam senzatia ca sentimentele si raportarea la toata chestia asta...aluneca usor...fara sa pot controla ceva...pana va ajunge, in final, la 180 de grade. Am incercat sa lupt si sa contrlez asta...si mi-am amintit tot ce vazusem..am zis "NU! Nu e bine..! E GRESIT!" Si totusi...cat de idilic e prezentat tot aici, intr-un cimitir..moartea nu ti se pare nimic infricosatoare si aproape ca ai vrea sa ai si tu parte de aceasi soarta..sa mori ca luptator pentru tara ! Da...poate ca de-asta a exsitat si AL DOILEA razboi mondial...poate ca mare parte din oameni...au vazut doar soldatii la stadiul de eroii...dar nu i-au vazut traind si murind....poate ca ar fi fost bine sa fi facut turul oraselui invers...sa incep cu cimitirul, linistit si glorios...si apoi sa-mi iau o plama zdravana de la muzeu, de la realitatea morbida si absurda pe care o prezenta. Uitandu-a la pietrele funerere ale astora ma gandeam la paginile din jurnal scrise in muzeu...in primele saptamani, tinerii aveau impresia ca sunt la un fel de picnic sau ceva...calatoreau, se distrau....multi habar n-aveau ce e razboiul...Inteleg, o parte din ei au venit...fortat...Australia, Noua Zeelanda, Egipt, India...erau colonii...trebuia sa dea soldati...dar..sunt muulti, foarte multi, care erau volunari. Ce-au cautat, Doamne, aici? Cat de indobiticiti de propaganda aia de " razboi pentru...fratii nostri..pentru..." Pe naiba! Ce sa cauit la mii de kilometri de casa ( ma refer, in special, la americani) sa te lupti in si pentru niste tari care de-abia stii unde vin pe harta..pentru idealuri si cai verzi pe perti. In muzeu era un poster de recrutare cu unu imbracat in uniforma , zambind larg, ca is cum te-ar fi invitat la o petrecere sau ceve....covrigi pe gratis, inghetzata de ciocoloata...si in mana cealalta tinand o ditai pusca cu baioneta.."Join"!" Din pacate multi n-au inteles ca aia nu era o reclama la ciocolata, asa cum pare, ci o chemare la moarte, la moartea ta si a altora. Povestle soldatilor mai...cu scoala..vrobeau despre alta oroare...despre cruzimea si lipsa de cavalersim caracteristica razboiului astuia....nu mai era lupta fata in fata cu care erau ei obisnuiti, vremea sabiilor apusese definitiv..de multe ori nici nu-ti vedeai inamicul....doar dadeai cu tunu in el, la cateva sute de metri...ceva..socant si de neconceptu pentru multi dintre ei...
In fine,m-a plimbat o vreme pe langa morminte, uitandu-ma la stemele tarilor de unde veneau..acum am inteles de ce ii zice "mondial" Si mai zic astia ca in Bruxelles e diversitate culturala. Sa vezi aici!
Langa, prin si pe morminte( la ei nu e delimitat nimic...e doar piatra la cap), erau o droaie de mosuleti simpatici care povesteau despre rudele lor cazute pe camp...unii cu mandire, altii cu umor si ghidusie....oricum, toti implicati in povesea lor....deschisi sa o spuna si sa asculte altele. Sa ai timp sa ii asculti si sa notezi, ai scrie...sute de pagini.

In fine..alt cimitir..mai sobru,mai mare, mai pustiu....apoi o scurta plimbare de "la revedere", cu o oprire la magazinul de "waffels". In tren si...acasa!
In final, as vrea sa dezvalui de ce am repetat titlul si de ce am folosit sintagma de cateva ori in text...din cauza unei poezii scrise in timpul razboiului, care pot sa zic ca m-a miscat destul de tare.Sper sa va placa si voua http://www.greatwar.co.uk/poems/john-mccrae-in-flanders-fields.htm

In Campurile Flandrei...

Un profesor ne spunea joi că în câmpurile Flandrei încă zac soldați căzuti in Primul Război Mondial. Anual, sunt găsite de catre agricultori prin câmpurile cu te miri ce osemintele a nu stiu câti soldati. Sunt identificati și îngropati, cu grija si onorurile cuvenite, de care soarta i-a lipsit pana atunci. Sunt invitati ambasadori și alte oficialități înalte pentru un moment solemn. Mai mut, armata detonează săptamânal nu stiu câte tone ( în oirce caz, suficiente cât să zic "o gramada" ) de proiectile neexplodate care continua să iasă la suprafață. De multe ori, fermierii sunt raniți de ele, atunci cand tractoarele cu pluguri adanci le ating. Unii chiar au murit din cauza asta. Alteori, le gasesc copii si se joaca cu ele. In orice caz, am inteles ca pentru oamenii asta, bombele si oasele pe campuri sunt ceva...la ordina zilei. Primul Razboi Mondial isi pastrează pur si simplu un loc viu în inimile lor. Soldatii par a se întoarce ca năluci din întunericul în care și-au găsti sfârșitul, printre oameni...ca să-și spună, parcă, ultimele cuvinte, neauzite de nimeni la vremea lor, din cauza terorii și a bubuitului obuzelor.  Pur și simplu, Razboiul ..nu vrea să tacă si să se facă uitat. Și - știți ceva ? - bine face ! 

Purtând poveștile profului în minte și gândurile mele pornite de la ele, vineri, de Ziua Armistițiului, pe 11 noiebrie, ocazie cu care se comemorează victimele Marelui Razboi, așa cum îl numesc ei, am plecat spre Ieper. Orasul se află întro zonă ce a fost odinioară linia frontului....o zonă de tranșee, dealuri fortificate și lupte crâncene. Acum e înțesat de cimitire...locurile se pot vizita si, mai ales de Ziua Armistitiului ( Wapenstilstand) sunt o atracite turistica importanta. Orasul e un loc de pelerinaj nu numai pentru gura-cască dar mai ales pentru urmașii foștilor soldați care vin să onoreze memoria eroilor si să le viziteze locul de odihnă, si, poate, sa le aline urâtul și singurătatea de a fi îngropați departe de casă, în pământ străin.

 Mergând cu Sorina, simpatica-mi coleguță, spre gară, vorbeam că am ales ziua perfectă pentru vizitat cimitire...vânt, ceață, și frig cenușiu. Dupa vreo treizeci-patruzeci de minute de tren, iată-ne acolo, pe strazile cu piatră cubică umblate de tot felul de figuri grizonate si nobile, cu pieptul plin de decorații, unii în uniforme de paradă, alții doar în paltoane englezești. Pălării, pipe, cizme...mai apoi copilași încolonați, cu cravate și freze arannjate, cu accent britanic, zgomotoși si neastâmpărați. O lume de un pitoresc greu de prins în câteva rânduri. În orice caz, oricare le era scopul, vârsta, rangul, naționalitatea...toti aveau în piept micuțe floricele roșii, de plastic si carton. Citisem depsre ele cu o seara înainte. Versiunea...vie...poarta numele de poppy si crește pe aici...analogia cu picaturile de sânge e...evidentă. Poate vi se pare banală ideea, dar mie mi-a placut. Floarea e foarte frumoasă, cu petalele mari și subțiri...roșul e și el...special..nu stiu...mă repet, chair dacă un simbol din ăsta poate parea banal și perimat, mi se pare că floricelele astea au, rosu aprins si delicatete, un fel aprte de a transmite ideea de jertfă, de sânge vărsat, de regret si de...final al războiului, asternut peste toti.

Prima oprire, muzeul "In Flanders Fields" ceva ce , după părerea mea, nu trebuie cu niciun chip ratat în Belgia. Un muzeu foarte modern, tehnologizat, care spune povestea Războiului foarte bine și într-o manieră care reușesște să te atingă. La intrare, am primit un bilet pe care scria un nume...am aflat că era un soldat al războiului, a cărei poveste o puteai afla scanând biletul într-un aparat. Ficare bilet, alt nume...un mod frumos de a-i pomeni si a le tine numele vii. Peste tot căști, săbii, soldați în mărime naturală, scene de luptă surprinse realist în poze sau modele de ghips...povești scrise pe pancarde si derulate pe pereți în filme. Tot muzeul se aud povesti, strigate de război în diverse limbi...ca si cum mortii inșisi ar striga.."asa e povestea noastră". Că veni vorba de povești, aici am citic cum orașul Ieper a fost complet ras de obuze și că din el nu mai rămăsese decât un morman de moloz și un camp zdrobit. După război, englezii au vrut să-l cumpere și să-la lase așa, să-l tranforme într-un funebru monument al războiului. Belgienii au zis ,însă, NU! Au făcut din el un monument al războiului, însă unul al vieții. Au reconstruit orașul așa cum a fost. Caramidă cu caramidă. Au reclădit catedralele, turnurile...i-au dat viață din nou.Am citit cum belgienii au folosti, neavand o armata serioasa, tehnica invenitva de a opri inaintarea adversarilor prin inundarea campurilor. Am vazut cifrele ce vorbeau despre milioanele de morti... Tot aici am citit despre povestea Armistițiului de Crăciun care a a vut loc prin zona asta...pe scurt, de Craciunul anului 1914 oamenii au avut, pentru sucrta vreme, e adevarat, constiinta ca sunt oameni si tendinta de a se revolta impotriva absurdului monstruos in care sunt prinsi. Totul a inceput când nemții și-au aprins mici lumanărele pe marginile transeelor și au început să cânte colinde. Englezii le-au răspuns cu urări de Craciun si cu colindele lor. ( Un soldat englez povestea,cu umor, in jurnal că era usor stânjenit de faptul că nemții sunau mult mai. bine decât ei) Apoi au început sa se strige și să-și răspundă pe numele stereotipice..Hello, Hans! Hello Tommy! In unele locuri, magia a mers până într-acolo încât soldații au ieșit din tranșee, s-au întâlnit la juatatea drumului, cu ici daruri de Craciun pentru "inamic". ( Ce absurd pentru un om să numească alt om inamic.....nu e de-ajuns că toți suntem aici, toți avem aceași soarta mică și tristă? Nu-i de-ajuns ca toți murim? Că viața de e scurtă și că părăsim cu regret lumea asta minunată? N-at trebui să fim frați, să ne alinăm, amețim soarta cu iubire? Nu! De multe ori nu facem asta! Ne uram..ne omorâm și în loc să fim frați si demni în fața Morții, îi dăm satisfactie. O facem singuri si unul pentur celălalt stăpâna gândurilor noastre. Ii dăm prilejul să ne ia cu miile la netimp, tineri si cu suflete curate, urlând în flărări si teroare, cuprinși de gorază. Regretabil circ si rușinos motiv îi oferim Mortii,  pentru a râde rece, cinic și triumfător, de noi, bieți oameni. ) Pentru o seară, în unele locuri, chiar pentru o săptămână, oamenii păreau că au prins ideea..s-au revoltat, s-au simțit frați si puternici. Winston Churchill, pe vremea aia minsitru de război sau ceva, scria îngrijorat. "Ce s-ar intampla daca toti soldatii ar face, la un moment dat, greva?" Chiar așa, ce-ar fi? Dacă și-ar arunca armele, ar uita toate ineptiile alea de genul Pro Patria, Pro Rege si ar cere o solutie pasnica. Daca s-ar destepta si ar arunca ura mincinoasa ce le-a fost infulfata pentru fratii lor, si ar lupta pentru o solutie pasnica? Dar nu! Asa e omul..prea des se lasa dus, orbit de sentimente care ar trebui sa fie straine de el...In fine, dupa toate astea, dupa ce am vazut aici, milioane de morti, povesti ale tinerilor ca mine...o intrebare imi rasuna in minte, ca danganitul grav al unui clopot de biserica..de ce a mai existat si AL DOILEA razboi mondial?

Parasind muzeul cu gândul asta, am plecat spre cimitire...( Ma voi orpi aici pentru seara asta...am scirs mult si poate v-am obosit... ca sa nu se piarda..ce mai am de spus...voi face o Patrea II maine seara...la sfarsit, poate le voi pune cap la cap intr-un articol mare..pana atunci..poate va ganditi un pic la ce am scris pe aici..)

Iar e luna plina...

Da...luna plina...cea mai frumoasa pe care am vazut-o in Belgia si printre cele mai frumoase din viata...si pot sa va zic ca am vazut destule...seara trecuta a rasarit devreme..soarele abia apusese, cerul la apus era inca in flacari..la rasarit, mare si galbena, mirata si seninta, luna...pe culoarea aia de amurg....mai tarziu, am zis ca asa ceva nu e de ratat si am iesit la o tura de nopate cu bicicleta...din cauza norilor, lumina s-a facut ai intai albastruie ca apoi sa devina albastra de-a binelea.Aseara a avut...curajul,starea...entuziasmul, energia..nu stiu cum sa-i zic sa o ia lau 12 30 noaptea pe o strada luunga , cu copaci de-o parte si de alta, cu frunze fosnite pe jos, luminata palid de felinare galbene, al carei capat se pierdea departe in intunric... n-a durat mai mult de cinci minute, dar momentul a fost de neuitat...arata ca un culoar..suspendat undeva intre tipuri si lumi...cu vant, cu frunze, cu noapte si cu lumina albastra...mainile inghetzate pe ghidon si parul ravasit...stiu, stiu,,,era doar o strada amarata..care , in fond, nu facea decat lagatura dinre doua poduri paralele aflate la vreo 500 m distanta..s totusi...o lumina albastra de luna si un fosnet de frunze sunt suficient d emagice sa transofrme o biata strad intro-o poveste.

Peisajul serii asteia a fost si mai si....rasaritul de luna l-am vazut din clasa....printre plopii inalti, insirati la line si de intaltimi egale...mare, uriasa. stralucitoare si pe un cer senin, ridicandu-se incat...nu stiu cum sa descriu asta....pur si simplu..luna are aerul ala,ca si cum nu ar sti cat de spectaculos e momentul..si ce cauta acolo, pe cer..pur si simplu..se arata si ea..si tocmai asta o face atata de magica. la sfarsitul orelor,  treceam pe langa copacii scunzi cu ramuri dese ce marginesc poteca spre casa mea si luna parea ca fuge dupa mine, jugandu-se printre crengi ca un copil care isi ascunde razand fata, convins fiind ca nu-l vei vedea.Iesit din desis, ma privea indiferenta, vazandu-si de treaba ei, dar totuis atat de....de. La fel, soarele inca nu-i cedase tot terenul si asta facea moemtnul mistic..intr-o parte de cer, un soare plecand la odihna, topit si sleit de puteri, agatandu-se de cer cu ultimele raze, in cealalta, o luna tanara, indrazneata si senina suindu-se usor spre inalt. Acum, venind de la petrecerea din barul de la o strad distanta, nu mai vedeam nimic, ceata, misteroasa si sinistra, de un sinistru captivant si provocator, a invaluit-o complet...nu se mai vad decat felinarele cu lumina chioara...doeodata incepe sa ploua...nu, nu e ploaie...e doar ceata care mi se condenseaza pe fata...

Imi cer scuze pentru cei care nu suporta descrierile visaotoare, siropoase si fara tinta...pur si simplu, simteam nevoia sa scriu asta...

Rasete, glume, niciun suspin

Neatza!!! Revin in forta,sper eu, dupa o perioada destul de lunga  de...inactivitate. Sper ca macar cativa dintre voi mi-ati onservat lipsa ( nu sper la "dus dorul) Ok...titlul se refera la o melodie pe care, probabil, putini din cititorii mei o stiu...dar nu conteaza...acum, explicatia lui...si a absentei mele..

Duminica trecuta a fost invazie.Desant! Un comando de elita din patru prieteni foarte dragi, antrenati in cele mai dure conditii, pentru a deveni voiosi, a avea un excelent spirit de gluma si, mai ales, pentru a fi, atunci cand viata o cere si atunci cand nu o cere, de-a dreptul cretini :) . Informat fiind de invazie, mi-am pregatit apararea....un sac de cartofi prajiti, carnati belgieni, bere si-o sticla de Martini, ca avem si domnisoare ( a se ctiti o domnisoara si-o nebuna :) )...Regasirea in gara a fost...emotionanta, vesela si zgomotoasa. Cina de bun-venit...savuroasa, din toate punctele de vedere.

Buun..n-o sa insist pe povestea celor cinci zile, din lispa de timp si pentru a evita sa insir 50.000 de randuri. Povesti sunt, si promit ca o sa le scriu...fie in postari ulterioare, fie la 50 de ani, cand o sa scriu " Amintiri de cand eram tineri si cretini" de Un Batranel Cretin. Pe scurt, ziua era..viata de hoinar....trenuri, orase, poze...(triliarde de poze!!!!!!) strazi pavate, turnuri, catedrale, cladiri de institutii ale Europei si toate cele. Am fost in Gent, Brussel,Bruges si Luxemburg. De vazut...am vazut foarte multe..multe locuri din alea in care iti lasi o parte de inima si speri ca, la un moment dat, peste nsite ani, te vei intoarce sa vezi..ce mai face si , eventual, sa o iei inapoi.  Unul din locurile astea a fost Atomiumul din Brussel...poate e prea dimineata..poate fiindca n-am mancat inca, dar nu-mi gasesc cuvintele....Senzatia aia , de a fi acolo, intr-o bila d-aia pe care ai vazut-o de jos , si de a privi Brusselul luminat in galben peste care se lasa greoaie nopatea, mai intai gri cenusiu si apoi neagra si grea e memorabila. M-am simtit cumva depsrins de lume ( nu ca nu mi se intampla foarte des...) si luat asa..de...visare. Ma rog...ramanad la capitolul Brussel? Stiati ca saracia aia de statuie de baietel care isi face nevoile pe ea de Europa ( pe care il poti gasi ORINDE in Brussel, in postura lui...indecenta, sub fora de..toate prostiile posibile) are un pic mai mult de jumate de metru? Stiam ca e mititel,da nici in halu asta!!! Umbli o ora prin frig si ploaie ca sa vezi un micut cum umple Belgia de respect...
De Bruges v-am mai povestit...adaug doar ca aici e una dintre cele mai tari chestii pe care (nu) le-am vazut vreodata. Muzeul Ciocolatei! Nu ratati asa ceva, daca veniti pe aici. Nu vreau sa va stric supriza, dar e...delicios ( nici n-am cum sa va stric supriza, ca nu stiu ce e inauntru...noi n-am vrut sa-l vedem..ca..nu ne place ciocolata..da-l incolo de muzeu :) )

As putea sa continui ore pe a povesti ce am vazut..dar n-o sa fac asta...pentru asta e timp mereu. Pentru ce, insa, nu prea e timp niciodata, trebuie spus acum. Bucuria de a-i revedea pe nebuni si a sta cinci zile cu ei a fost mai mare decat ma astpetam...ocupat fiind cu treburi pe aici, nu prea am timp sa ma gandsc la casa...abea cand i-am vazut topaitori pe peron mi-am dat seama ce dor imi fuese de ei, fara sa stiu. Cu cat trecea timpul, cu atat redescopeream glume, expresii, situatii care nici nu stiam ca imi lipseau. Mai mult, am avut ocazia, destul de rara de altfle, sa mancam impreuna..Nu stiu cati dintre voi stiti cat imi place mie sa stau la masa ( hai, radeti..nu sa mananc in sine- bine,bine, si asta...dar sa stau la cina)..cu oameni dragi, la povesti , la bautura si la ospete..) Zi se incheia cu un festin de isnipratie romaneasca...sunca,branza, mamaliga...cate-un pui mort bine rumenit la cuptor,frecat cu boia si usturoi ( botezat, sugestiv, Ciumy) si multe altele...
Dupa mine, cele mai importante lucruri din viata sunt cele mici, detaliile, clipele, nu anii ! Iar clipele unei cine cu prietenii la unu noaptea, care mi-au adus intr-o tara straina mare parte din ce inseamna "acasa" pentru mine, sunt de pastrat cu grija in minte..si de pus in galeria de clipe frumoase, ca intr-o colectie de..sa zicem monede lucitoare si frumos lustruite.

Stomacul ma trage de maneca, aratandu-mi insisten bucataria si tanguindu-se pe un ton rasfatat. Trebuie sa ma duc...Stiti de ce are elefantul coada? Ca se nu se termine brusc! Sper ca bancul asta sec e o coada buna pentru postarea asta...altceva mai inteligent n-am gasit. Nu mai aveau la magazin, asa cum nu mai aveau chifle pentru rinocer...d-aia are corn.

Doua...

Vant, noapte, turnuri luminate, felinare reflecate in rau, o vizita de seara...frig si miros inecacios de toamna...plimbarea mea de seara, ca sa-mi clatesc creierii dupa ziua de azi..Nu stiu daca m-am mai vaitat de asta pana acum, dar programu incepe sa fie cam incarcat...si usor....exasperant..la modul ca astezi am vrobit 3 ore depsre securitatea sociala cu o profa, de altfel simpatica, dar care ar face-o invidioasa pe zana somnului. Tocmai am primit o noua definitei a cuvnatului "plictiseala" . Apoi am aflat , la ora de politici sociale ca in Flandra statul iti da 1000 de euro...ca nu faci nimic....un fel de somaj..asa, degeaba...Au vrut sa le mai taie la un moment dat, dar se gandeam ce face o familie cu trei copii si parinti fara loc de munca?!!! ( va dati seama ca, in Roamania, raspunsul cel mai fericit e "pe strada" ) Tinerii fara loc de munca ( desi, in principiu , slujbe ar fi) se tot plang ca 1000 de euro pentru a nu face NI-MIC e prea putni....nu le-ar strica o tabara de reeducare in Romania.

In fine, sunt obosit...nu scriu foate mult in seara asta..nu vroiam decat sa va zic ca azi se fac doua luni de cand sunt aici....ca sa marchez momentul, m-am apucat de mi-am lipit niste vederi pe dulap. Nu sunt tare?
Acu doua luni..ma dadeam jos din avionu' ala inghtit de nori....cu trollerul rupt...ajungeam in cameruta asta mica...dormeam fara patura...e-hee...ce vremuri...s-a dus....mai  mult de o treime din sederea mea aici...ma apropii vertiginos de jumatate...eh,mai e...pana la plecare...tot inainte!

I Am sterdam

Ok...Neata! Stiu, e apropae ora unu...si sunt treaz de vreo trei ore...dar tot dimineata mi se pare...afara e o lumina puternica de soare cu dinti, vant si cer albastru....sunnt inca adormit, somnoros...

Ieri dimineata am plecat spre Amsterdam..6.30, trezirea! Bagaj la repezeala, spalat si toate cele ale diminetii, prajit repede calamarii pane si cartofii ce aveau sa-mi serveasca drept cina....rucsacul pe un umar si...la drum!! Dimineata a fost rece, dar frumoasa si insorita..Dupa vreo doua ore de atipeala in prelungirea somnului de dimineata, intrerupt barbar de alarma aia enervanta, deschid ochii intr-o lumina aurie, in mijlocul unei campii intainse, acoperita cu bruma. Am stitu ca suntem deja in Olanda dupa intainderea aia de pamant neted...drept ca masa asta pe care scriu,  la care ma uitam incercand sa gasesc o comparatie mai draguta. Un peisaj de dimineata cum rar am mai vazut...nu parea un inceput de zi si de calatorie, ci mai degraba un inceput de lume. Ceva suspendat in timp intr-o lumina aurie. Desprinzandu-ma usor de starea de contemplatie, incepeam sa ma gandesc la amicele olandeze pe care urma sa le intalnesc in Amsterdam. Acum un an am participat la un proiect international pe comunicare media. Am cunoscut doua tipe din Olanda, cu nume exagerat de romanesti ( Tamara si Liza) cu care am ramas , sa zicem "mailfriend" Ok, proiectul se numea " Crossing the borders" si urmarea depasirea granitelor fizice si culturale. Nu cred ca baietii aia de l-au organizat se asteptau chiar la asa ceva...adica..la o..trecere practica a granitelor si la o mica revedere a trei participanti.

Gnadindu-ma putin la asta, nici n-am realizat cand am ajuns in Amsterdam. Trebuie sa marturisesc ca fata de plecarea asta, atitdinea mea era ceva de genul " Ce naiba sa caut EU la Amsterdam?!" Ajuns , insa , in oras, inca in autobuz, am vazut primul lucru care facea excursia sa merite : GARA! E PE APA! Construita naiba stie cum, pe tarusi, pe pari pe..naiba stie ..in apa. Ulterior am vazut multe cladiri asa...Hai sa nu ne gandim cat s-au chinuit oamenii astia sa-si construiasca o tara, sa-si castige un centimetru patrat de pamant si cum ne batem noi joc de pamantul nostru. Stiti, se zice ca Romania e Gradina Maicii Domnului, ca romanii sunt popor binecuvantat, mantuit, ocortit..si ca..asa cu suntem , mici si saraci, suntem mai aproape de Dumnezeu. O fi, nu zic, dar ma gandesc la ceva...O stiti p-aia cu haosul si universul? Aia cu Raiul e univers, e ordine, iar Iadul e haos si lipsa de sens? E cea mai clasica reprezentare a celor doua principii antagoniste...Acum, hai sa se mai gandim o data...

Trecand poate prea usor peste gandul asta, ma las distras de forfota si agitatie...in toate directiile zvacneau biciclete..de colo-colo, asemni pestisorilor dintr-un acvariu...unii isi carau copii, altii cumparaturi, altii te miri ce! Toate formele si toate culorile de biciclete. Cat  ne-am mai invartit prin oras cu autobuzul, cred ca am numarat vreo zece oameni mergend pe jos . Atat! Intr-un final de ratacire dupa parcare, ajungem., coboram. Lume si forfota pana in Piata centrala a centrului turistic. De-acolo, impreuna cu Sorina, spre gara, sa le intalnim pe Olandezele zburatoare...ajungem...12 30..la fix! Gara? Mai rau ca in Burussel. La intrare, o gramada de bariere cu cartele si chestii(ca alea de la metrou) care m-au lasat dezorinetat si cu gura cascata..prima tinta in gara era toaleta, apoi..om vedea...urmarind indicatoarele, o gasim..Ok..cine crede ca in secolul asta telefoanele mobile sunt de vreun folos? Cum ies de la toalete, imi suna telefonul..vad apel..Liza...ridic ochii, era la 2 m in fata mea. Cine are nevoie de telefoane? Ne-am gasit fara un puct de reper prestabilit, intr-o gara imensa. Regasire, bucurie, prezentari..la drum! Contrar asteptarilor mele, fetele nu stiau Amsterdamul...nici nu pareau prea incantate de oras si nu parea nici sa inteleaga entuziasmul meu si al Sorinei. Pornim in cautare de ceca de mancare...ne opim la o ceva intre brutarie si patiserie cu un vanzator imigrant de cine stie unde...cred ca i-a laut cinci minute sa-mi faca un sandvici cu sunca si cascaval. Mi-a pus si salata la sfarist. Am crezut ca-l omor. Ca-i dau cu tava in cap pana nu mai stie cum il cheama si apoi il sufoc indasandu-i pe gat painea pe care o descanta cu un! Intr-un final, imi primesc magaria aia de paine cu ceva care purta improprpiu denumirea de sandvici si o cola la jumate..4,5 e . Nu, nu calculati! Va rog! Tamara mi-a explicat ca aici toata lumea e relaxata...cred ca nenea ala n-ar fi supravietuit 10 secunde in Bucuresti..ma rog, dupa cateva negocieri privind traseul, plecam la invarteala prin oras. Stiu ca nu poate citi asta, dar tre sa-i multumesc inca o data  Lizei pentru efortul eroic de a umbla cu noi in carje. ( genunchi facut zob) Neavad nimeni vreo idee despre unde poate fi Rijksmuseum, prima mea tinta, ne-am oprit la un centru de informare turistica...dupa 10 minute de calm olandez ( si nervi romanesti) ne baga si pe noi cineva in seama..12,5 euro pt Rijks, 15 pentru Van Gogh...lasa, ca pe nenea cu urechea taiata ( apropo, se zice ca Van Gogh si-a taiat ureceha fiind sub influenta..) l-am vazut si la Orsay..deci..Rembrandt. plimabre de o ora pana acolo, prin superba si colorata paita de lalele , printre magazine cu suveniruir cu vacute, frunze me marijuana si alte asemenea chestii. Ce mi-a ramas cu adevarat in minte e un magazin de Craciun ( v-am mai zis, la astia e Cracunul mereu) O droaie de chesiute dragutze de portelan, globuri de sticla cu decor incarcat si ..toate cele. De-acolo am cumparat un plic parfumat , de tinut in dulap s-au ceva ( asta mi-a explicat,zambind, Liza, prieteena olandeza, pitica si usor umflata, ca se face c el ) care avea o imagine cu un Mos Craciun..de poveste. Da, stiu, toti sunt de poveste. dar asta avea ceva...aparte. In locul zambatului tamp satisfacut si imbuibat cu care ne-a obisnuit cultura americana, atat de adulata si importata la noi, Mos Craciun de pe plicul de harite avea o privire blanda, de sfant, de batran bland si iubitor, o dragoste calma si linistitoare..In orice caz, o privire a unui personaj care nu ar putea in viata lui, fie ea si eterna, zice "HO -HO - HOO!!!" Si totusi, vesel...o veselie..complice, si o privire sagalnica, dar palida, si delicata...care, in lumea noastra hiperactviva si zgomotoasa, isterica si compulsiva ( sa nu-i zic "crizata" ) trece neobservata si neinteleasa.

Ok, va-m plictisit destul. As mai mentiona doar faptul ca la casa unde am platit , "spiridusii " lui Mos Craciun erau negri ca tuciu in care feribe mamaie urzici pentr curci. Ce ti-e si cu interculturalitatea asta! ( nu stiu daca exista cuvantul, dar intelegeti ce vreau sa zic) Probabil ca au coborat prea mult pe horn...Ma rog, mai departe spre muzeu, pe malul cananlelor, prin toamna de Amsterdam. Ajunsi acolo, ne despartim. Eu si Liza inauntru, Sorina si calalta olandeza....la plimbare in continuare. Turul muzeului a fost scurt. Cred ca o mare parte era in renovare sau ceva. O ora pentru cel mai mare muzeu din Olanda e prea putin...dar , o ora plina. O ora de Rembrandt, Vermeer si multi altii de care nu stiam, de picturi cu batalii navale, de expozitii de arme vechi, tunuri, machete de vapoare, steme si steaguri..un vis. Compania a fost, de asemena, la inaltime. Povesti, schimb de informatii si multe glume...Ce pot sa va spune c e uimitor sa vezi pe perete la cativa metri de tine lucruri despre car enumai ai citit..sa vezi ca exsita in realitate niste picturi pe care le credeai inchise intr-un univeers de carti si albume Un exemplu e celebrul, legendaul tablul al lui Rembrandt " Rondul de noapte"

Am terminat mai repede, deci timp destul sa ne odihnim...si sa mancam o ciocalata, pe banucta din fata muzeului...timp in care Liza mi-a explicat ca pentru olandezi fazele cu iarba si asta n-au nicio chestie..adica zicea ca n-a incercat is nici nu o tenteaza...e ..pentru turisti. Ok, cat ai zice "ciocolata" apar si fetele si mergem sa ne pozam cu scrisu ala, legenda urbana, I Am Sterdam...foarte tare...plin de copilasi cocotati pe el....ne-am urcat si noi, ne-am pozat pe acolo...asta a fost...Mai departe, plimbareala pana la locul de reintalnire cu grupul...18.15....Time to say goodby..pentru fetele din Olanda...o scurta disctuie emotionanta...zambete, cate un mic cadou de ramas bun si, o privire inapoi si speranta ce ne vom mai revedea candva..Reuniti cu grupul, am plecat spre locul de imbarcare pentru plimbarea pe canalele din oras si pe raul Amstel..noapte si lumini..feerie...cam lung totusi, mai ales ca incepea sa ma roada o foame....si, in plus, cele cinci grade de afara pareau si mai putine din cauza curentului. Buun..dupa asta, hai sa merg si eu in Red Light District...nu ma incanta ideea la inceput...si..na..nu sh..ce sa zic...o strada cu lumini rosii, cu dorgati si dubiosi...si cu femei in vintrine....e interesat ca lume, ca forfota, ca....pulsatie de viata..dar o viata...dupa mine mai mult decadenta si intrucatva artificiala decat libera....esti liber de lege dar prins de altele....si , in plus, daca e s-o luam p-asa...femei in vitrine..interesanta idee, ma rog.. dar curve vezi peste tot, nu stiu...e suficient sa ridici capul din pamant mergand pe strada, sa-ti faci privirea roata, si vezi o gramada..si la propriu si la figrat..deci....

Fianl de excursie....ajuns in autocar, imi savurez calamarii, acompaniati de cartofi prajiti si o bere Amstel. parca 2,15 euro pt o bere e cam mult,dar...asta e! Caldura, somn....ar mai fi fost mult de vazut ( Van Gogh, Casa Annei Frank, Heineken..si multe altele) si de facut...( de exepllu, mancat hering crud...pana cand m-am hotarat eu, s-u inchis ) dar...Amsterdamul nu pleaca de acolo..( desi, cu topirea ghetarilor si cresterea nivelului marii, nu sunt asa sigur) Bucuros de ce am vazut si de revederea celor doua amice, ma rezem de geam...

Cum,ma, nene ?!

Pe scurt ziua de ieri. Dimineata am avut o prezentare despre autism pentru psihologia educatiei. Subiectul mi s-a parut  atat de tare incat timpul dedicat temei l-am petrecut mai mult citind articole si uitandu-ma la interviuri decat facand afurisitu ala de power point...Cu ocazia asta, am redescoperit senzatia incredibila de a lucra singur ! Cat de bine, e, Doamne, sa faci totul asa cum stii tu, sa nu injuri si sa nu fii injurat, sa nu-ti faci griji pentru treaba altora si sa...lucrezi pe la trei nopatea, fara temene limita, cu un pahar de cola si o felie de pizza. Am dormit vreo trei ore, da' m-am trezit odihnit...long live Cola....cat pot sa iubesc bautura asta! Deschid sifonierul...camasa albastra si cravata cu dungi oblice? Neaah...fara cravata pentru prezentarea de azi...ce atataa...! Camasa alba in carouri colorate, cu manecile si gulerul incheiate. Blugii albastru-inchis, pantofii....oglinda! Ok, let's do it! Laptopul, geanta, haina gri soboloan...si...la treaba. Ca de-obicei la o prezentare, ajung mai devreme...imiang de banci sa-mi fac loc sa ma olimb, masor din priviri spatiul..apoi cu pasii...la scurta vreme toata lumea e in sala. Pentru prima data n-am mai avut emotii...de-obicei tremur rau de tot si imi bate inima ca naiba, dar nu se vede..poate doar prin gesturile sacadate. Acum m-am simtit ok, stapan pe situatie, in control..si rezultatul a fst destul de bun.. 40 de minute mai tarziu...gata! Gestul tipic, camasa scoasa din pnataloni, manecile ridicate si gulerul descheiat. Huh!

Ok..dupa asta...relaxare! Am vrut sa-mi indeplinesc visul de a bea un vin fiert..Am luat antibiotic pentru tusea asta care ma omoara vreo zece zile,deci...fara aclool. Buun..ieri prima zi fara antibiotic..deci..vin fiert! Am zis....dupa somnul de dupa-amiaza..la cumparaturi! Vin rosu, mere frumos colorate, bete de scortiosara..si ZAHAR. Incepeam deja sa le simt gustul..aromo...imbatatoare, si la proproiu si la figurat. Ok..ajuns acasa, deschid sticla....gust...excelent, asemanator cu Merlot...pun totul la fiert...miros de iarna, de sanie, de munte. PERFECT!...strainejii, pe langa mine, nu mai vazusera...ca la ei in tara n-au....Dupa ce totul e gata., le pun in canute mici, le dau sa guste si imi torn si eu un polonic....pana sa duc ceasca la gura ( parfumul imi cuprindea suav narile..) , turcoaica " ce..interesant...la voi in tara puneti sare in vin?" .....liniste..."Ce faceeee,maaaaaaa!!!!!!!!!!!!????" Bun buzele pe cana, gust...Hrist...da, am pus sare in loc de zahar :) .va dati seama ce a urmat...de fapt, nu stiu daca va dati seama.....cert e ca visul meu de o saptamana, in valaore materiala de vreo 4 euro, a fost aruncat la chiuveta...(mirosind delicios a vin fiert normal....ca,deh,  sarea n-are miros) Mda...am sfarist prin a-mi ineca amarul intr-o delicoasa cana de ceai tropical oribil.

Aceste zise fiind spuse, tre sa o sterg..maine Amsterdam..bagaje de facut si...toate cele!

Asta-i buna !

Hai ca pe-asta n-am mai vazut-o! Acum cinci minute m-am ridicat de la masa de afara, calda si insorita, dupa pranzul copios si mi-am pus de un ceai...la scurta vreme aud un zgomot sacaitor...imi ridic ochii din ecran si...ploua...ok, si ce daca? Ce faci atata zgomot? Ma ridic sa-mi iau ceaiul....ies un pic pana in curte...si ce sa vezi...nici mai ult nici mai putin de grindina! Nu mare, da' sanatoasa, oricum, Nu stiu de ce , nu mi separe un fenomen..propriu locului astuia...chiar mi se pare un act de tupeu fantastic sa ma grindinuiasca aici..Acum s-a oprit. Doar ploua...rece..si oblic...Asta nu e, insa , niciun impediment pentru windowsul meu sa arate, "fara nicio nonsalanta", cum ar zice cineva, la starea vremii in Kortrijk , cer senin si 12 grade...:) O fi la tine, baa! iau cateva guri de ceai ieftin, bun si prost in acelasi timp...m-am mai linistit...

Ha-ha! Am plecat 5 minute ca nu ma puteam abtine sa nu ii salut pe colegii mei care vin de la baschet..in aer liber. Mini turneu organizat de universitate..daca nu era tusea asta tuberculoasa de care nu scap de trei saptamani, as fi jucat si eu..dar acuma , ca ii vad rabegiti, flescaiti, ciufuliti ( scuzati repetitia ultimelor trei litere) parca nu prea-mi pare rau. I-am intrebat, zambitor si empatic...cum a fost meciul....i-am felicitat pentru victorie si  mi-am exprimat cat mai convingator adancul regret ca nu am putut juca alaturi de ei ( asta aruncand din cand in cand cate o privire la adidasii lor leoarca)

Ieri m-a apucat o stare de "n-am chef azi"..din mai multe motive..si am zis...gata! Saptamana asta nu gatesc!drept pentru care m-am apucat sa-mi azvarl in cos toate porcariile ieftine , gustoase, usor de preparat si foarte nesanatoase. Pizza, mini-pizza, carnati congelati si toate ororile astea. Cand m-am vazut colegii care mananca asa ceva , ca eu, om si bucatar serios, mananc pentru prima data asa ceva, au vazut in uluiala. Ee..asta e!Am si eu voie!

Sa va mai zic una tare..luni dimineata am avut seznatia ca am dormit prea mult si s-a facut bursc 1 aprilie. Toata lumea vorbea la micul dejun depsre cum noaptea a fost scandal si panarama la noi in casa..despre cum lituanianul pe jumate rusnac a chemat niste rusi..cu care cica s-ar fi laut la bauta si apoi la bataie. Cert e ca au urlat, sau dat de pereti, au facut balamuc p-aci... Auzind toate astea, un zambet tamp ma cuprindea, privind fetele ingrijorato-disperate ale celorlalti " ce-aveti,nene?!" Cica o mare parte din actiune s-ar fi petrecut sub fereastra mea ( stau la parter..si nu trag niciodata obloanele) foarte tare...A venit si politia..doua echipaje...sa fie sanatosi! Eu noaptea dorm, nu stau sa vad ce fac astia pe aici! ( a se citit ca eram mult prea obosit, si fizic si psihic, ca sa ma mai poata tezi ceva) Sentimentul a fost tare, oricum. Toti erau disperati, pt mine nu s-a intamplat nimic...

In atla ordine de idei, maine am o prezentare..trebuie sa sustin o prezentare , cu tot cu power poijnt, de 40 de minute..singur! Despre copii cu autism. Subiectul mi s-a parut atat de fascinant incat aseara, in loc sa scriu naibii ceva, am citit 3 ore depsre subiect si am vazut filmulete si reportaje...doar de dragul subiectului..asa ca..diseara..o sa fie distractie..

Un pui de somn inainte de lucru..o sa-mi arunc gandurile cat mai departe, ca pe un bumerang, ca sa ma pot odihni un pic si sper ca, la vremea cand se vor intoarce, voi fi deja trezit.

Viata de Hoinar

Semnificatia titlului e multipla. Viata mea in general, dar mai ales evenimente din ultimele zile, ma fac sa ma simt un hoinar.Un hoinar prin lume, un hoinar prin viata. Departe de casa, de prieteni...si chair si-asa....multe locuri in care sa-mi ascund si odihnesc gandurile, temerile si sentimentele, n-am. Nici foarte multe brate de care sa ma simt adapostit. Imaginea despre mine care imi vine cel mai frecvent in minte e cate un tren inghetzat si pustiu, sau vreo masina ce alearga prin noapte. Linistea mi-o caut la fel...mereu in miscare, cautand noi creste, noi drumuri care merita urmate spre cine stie ce loc ce mi se pare bun de refugiu...Oftez si merg..merg si oftez, uneori cu inima ca o pana ciufulita, alteori ca o bucata de plumb modelata prost.

Dupa aceasta scurta introducere, de altfel o meditatie patetica asupra vietii mele, o sa va povestesc ultima mea hoinareala, ascunzand  o parte din ea sub o umbra absurda, amara, lasa si stramba.

Stiu ca am promis ca o sa scriu mai des...si am scris mai rar...pur si simplu...n-am simtit si...nu vreau sa scriu balarii..dar acum simt...si, poate o sa vi se para aiurea...nu prea imi pasa ce iese...sau ce cititi. Vreau doar sa scriu....despre imprsiile mele de Strasbourg,care m-au imbogatit cu mult, dar, inevitabil, m-au si ingreunat.. E prea mult pentru a scrie ceva cu cap si coada..a urma ceva cronologic...o actiune sau vreo ineptie d-asta scriitoriceasca. O sa descriu doar imagini, sentiente, ganduri, fix asa cum imi vin mie. Initial am vrut sa scriu postarea asta doar ca un sir de substantive...asa cum imi vin mie..fara verbe, fara legatura, coerente doar prin semnificatie si continut de semntimente...exista , totusi, riscul , ca asta sa-mi cauzeze o stare de catharsis care sa ma duca la a ma deschide MULT prea mult in fata voastra, cei care citit, oricine ati fi voi aia.

Duminica noapte..ceasul meu cu curea roasa arata 23 45...merg deja de mai bine de o ora....pornit din gara din Brussel, intr-un compartiment gol...intr-un tren spre cap de linie. Nu e nimeni..dar nu ma simt singur...ma simt, de altfel, neasteptat de usor...si gustul amar din gura lipseste...nici inima nu mi-e grea..aproape ca-mi lipseste sentimetul ala...ma gandesc doar sa ajung acasa..."acasa"..realizez ca e prima data cand imi asociez camera asta micutza cu notiunea de casa..e prima data cand mi-e dor de ea...prin intunericul de afara zaresc, sub pasarela, un manunchi de linii intortochiate.. Marginea de caramida imi pare cunoscuta..si..da! E podul de cale ferata din Kortrijk, paralel cu cel de masini, pe care urc nopate cu bicicleta si stau cateva minute sa admir luminile strazii principale. Trenul scrasneste din roti si se opreste! Gara! Am ajuns ! Ma ridic, arunc o ultima privire la pustiul trenului, imi arunc rucsacul pe un umar...sar din tren fara sa astept sa se lase scarile...talipe rigide ale pantofilor mei se izbesc puternic de caldaramul peronului, rasunad sec in gara pustie. E vant si frig. Acasa ! Un telefon al unei prietene ( o pot numi prietena de acum - sper sa citesti asta) ingrijorata de intarzierea mea imi da si mai mult elan. Aproape alerg prin frig si vant....trecand prin locuri cunoscute, imi aminteam de ziua de vineri...cea cu soare , cu cer alabstru, in care mi-am parasit camera..cu entuziasmul obinsuit al unei calatorii. N-o sa insist pe asta...Brusselul, prima escala spre Strasbourg, unde trebuia sa-mi intalnesc "soferul" de ocazie, ce s-a dovedti a fi un om foarte tare, a venit repde...n-am prea avut timp de vizitat...Atomul l-am vazut din tren, lucind argintiu in razele de dimineata. Coborat in gara..m-am simtit ca un somalez....Gare Midi este cam..cat aeroportul Otopeni....magazine, lume, viata, circulatie.. Metroul....un labirint...franceza mea agramata m-a ajutat totusi sa gasesc repede calea...metroul lor e ..urat, mic si intunecat. A,da...si plin de negrii. Ce ti-e si cu interculturalismul asta..deschidere si..nu sh ce..da, e frumos. Dar ganditi-va ca, daca eu, nefiind de acolo, am zis " ce naiba e cu astia" vazand ca 50% din oamenii de-acolo sunt cam pictati, cum se simt oare belgienii pur-sange in invazia asta de populatii.Pranz intr-o piata cu steaguri si statui, plimbare prin parc si o statuie cu niste gaste care se ciupesc de coada.

Drumul din Brussel in Strasbourg l-am facut cu un...sofer de ocazie, o ardeleanca de-a noastra, un om foarte tare din foarte multe puncte de vedere, cu care, ulterior, am vorbit fara nicio bariera, ca si cum am fi fost prieteni vechi...Drumul a fost...lung si obositor, dar ne-am sustinut reciproc.

Ajuns in Strasbourg, nopate si frig....un frig placuta, insa....ce ma facea sa ma gandesc mai mult la caldura ce va urma, a unei camere mici si a unei imbratisari dragi. O scurta plimbare prin oras, pe la 12 jumate, faleze, catedrale ce se arcuiau printre crengi tomnatice, lumina de felinare. Timpul de somn a venit repede si, odata cu el, un vis bizar, greu de descris....un vis in care o forma de fericire parea posibila...dar care, totusi, m-a lasat sceptic si rece. Visele aveau pana acum puterea sa ma bucure...si sa imi dea speranta....acum imi dau doar o melancolie, mai mult amara decat dulce...poate ca am imbatranit un pic..."Nu esti batran cand ai o anumita varsta, ci cand incepi sa-ti tradezi idealurile"...sau cand ai senzatia ca idealurile incep sa te tradeze...

A doua zi a fost insorita....pe scurt, plimbare cu barca pe raul "Ce-mi pasa?" din Strasbourg, o gramada de oameni cu fete de francezi ( FRAIERII!!!) , si niste unii care protestau isteric , cu zgomote si tobe impotriva energiei nuclerare. Scopl mi se pare nobil..si ..foarte bun de sustinut...da'...uite ce face omul cand nu munceste destul...e prea odhinit sambata si il apuca protestatul....Strazi frumoase, plimbare, soare, zambet...Apoi un scurt pranz rapid...si...urcus pe trepte inguse in turnul catedralei Notre Dame de acolo..foarte tare e ca, spre deosebire d emajoritatea catedralelor Notre Dame, are un singur turn..cica n-au mai avut bani sa-l faca si pe al doilea. De sus, privelistea e super....acoperisuri, tururi, strazi micute...Ziua a continuat cu o atmosfera urata, generata de un context demn de  un roman incredibil de prost, cliseistic si melodramatic.Un pasaj pe care l-a mai citit de cateva ori in paginile rasfotie de vant ale vietii mele. Personajele, luate in sine si individual, merita, parca, ceva mai...decent, dar...asta e !

S-a facut nopate, s-a facut dimineata....ziua 3...si ultima. Parc, soare, suveniruri. Pentru o vreme , romanul prost s-a transformat intr-un fel de film psihologic, cu lumi paralele si generate de mintea cuiva,  ceva mai bun, dar tot cliseistic.

Drumul ducea la locul de reintalnire cu "soferul meu". Cateva momente de asteptare in soare, intre picturi cu izi de prost gust, langa statuia Ioanei d'Arc, pe treptele de piatra ale unei catedrale....Povesti, deschidere, relas....Iata-mi soferul...imbratisari, privire, despartire....cu totii uram despartirile, asa-i? De fapt..nu numim despartire ceva placut, nu-i asa? Numim despartire numai acea..separare care lasa un gol in urma...O separarea de ceva rau nu e o despartire...Cu cat lasi mai mult in urma, cu atat despartirea e mai despartire....tristeatea e ca niciodata, atunci cand ne despartim de ceva, fie voit sau nevoit, niciodata nu stim exact ce lasam in urma....cat lasam in urma....si pentru cat timp. Si va mai spun ceva...orice despartire permanenta poate fi temporara, orice despartire temporara poate fi permanenta...

La drum, deci! Rucsacul in spate, "valiza cu amintiri" ....cheia se invarte in contact....plecare....timpul zboara repede....dorul de camera mea, de linistea pe care o gasesc acolo ma ajunge....nu e nerabdare, e doar...doar! Noaptea se lasa....masina alearga pe autostrada LUMINATA ( cica e vizibila de pe luna....) curand ajug in Brussel. Imi las bunul si dragul partener de drum in urma, imbratisari, pupaturi, urari de bine, caldura. Ma urc in metroul cu negrii si..la gara. O ora de frig, ganduri si jucat cu mingiuta saritoare ...trenul..pustiu, rece..dar nu ma apasa....de aici, in principiu, stiti povestea...

Si totusi..a venit toamna

Dupa o saptamana si mai bine de zile de arama, cu lumina palida si calda peste frunze batute de un vand melancolic, sub un albastru senins si curat, chihlimbarul s-a transformat in cenusa. Norii ne-au acoperit de vreo trei zile si ploaia tot cade rece, marunta si exasperanta. Acum cateva zile ma plimbab cu bicicleta printre copacii din facultate si un miros de frunze arse ma purta cu gandul acasa....m-am dat jos pentru cateva minute pentru ca pe o margie de alee zarisem niste frunze prin care sa-mi fosnesc picioarele. Doamne, cat imi place sa fac asta. Doua zile mai tarziu, plimbandu-ma prin oras, un vant racoros si vioi imi batea obrazul. " trebuie sa le fi risipit deja", mi-am zis, purtand inca in minte mirosul de uscat si ars. Acum, cand ies pe usa, nu mai miroase decat a ploaie, a frig si a toamna tarzie...nu stiu cati stiti asta despre mine....dar iubesc tomna...toamna mea, cu dovleci pe deal la Arges, cu frunze fosnite prin Tineretului, cu felinarele dintre blocuri....Nici nu stiu cand a trecut vremea greierilor. Aici n-au greieri. Mi-e dor de casa? Poate... de toamna de acasa, de gustul mustului de la mamaie, de bucatelele alea mici de sentimente din care e facut un anotimp. Aseara ma plimab singur, pedaland repede si cu vantul in par, cu geaca incheiata pana in gat, pe o sosea latruralnica intunecata, printre suvoaiele de frunze ce treceau pe langa mine..asta e toamna mea de aici!

Ca tot vorbeam de toamna ( paragraful asta e mai mult dedicat simpaticelor mele colege...si , desigur lui Alex) E un an de cand ne-am cunoscut. (Si vreo doua luni si ceva de cand nu m-ati vazut, da asta e altceva) Ce repede trece un an! "Anii trec repede, zilele trec greu" zicea cineva...si mare dreptate are. Nu stiu cate dintre voi mai stiti, dar eu am aduc aminte..ca si cum as fi acum acolo...ziua aia de la Parlament...deschiserea..cu o gramada de discursuri plicticoase. Imi amintesc ca aveam o problema cu sacoul si ca pantofii ma cam strangeau, dar aveam, totusi, sentimentul ala de..nou..de copil prostut care descopera o noua etapa. Vi-l mai amintit poate si pe profu ala de-a delirat doau ore fara oprire, vorbind cu fantoma din coltul din dreapta sus al salii aleia afurisite din Polizu.. ( Ha-ha..semestrul asta faceti cu el- BAFTA :)) ) Imi amintesc perfect intalnirea din Carturesti, povestile gentilor si sireturilor noastre...ceaiul negru si accentul Alexandrei, care inca ma amuza ( daca citesti,, nu te supara :P) Mai stiti, pe la inceput, cand n-aveam loc in L22, cand stateam cocotati pe scari, pe geamuri, pe peste tot..primele proiecte, primele cafele de la automat, primele zambete, imbratisari si (mai ales) pupaturi. Ce repede trece un an !

Zilele astea nu prea am mai scris, dupa cum ati vazut. Motive am multe..scuze niciuna. Sa zicem ca febra, vremea de afara si ..mai ales anumite apsecte ale vietii cotidiene...mi-au lasat un gust prea amar ca sa mai scriu ceva. Azi, parca, mi-am revenit un pic. Cu prezentarea de tara de luni batand la usa, trebuie sa ma ridic, sa ma suctur de praf, sa-mi pun camasa alba, steagul, si sa....fac ce-mi place mai mult. Sa vorbesc despre tara mea. Lucrurule nu merg mereu asa cum vrei, dar sper ca o sa iasa cum trebuie...

Ca sa-mi grabesc un pic vindecarea afurisitei asteia de raceli, am fier un strop de tuica...miros de casa si de iarna. Am vrut sa o fierb pana ia foc..si sa ma duc un pic in timp si spatiu pana intr-o seara de Decembrie cand, in bucataria bunicilor, ibricul albastru tinut de niste mani ferme, groase si mereu calde, scotea flacari. Focul juca deasupra lui asemeni focurilor de legenda desupra comorilor....cel putni, asta mi se parea mie, la mintea mea de sapte ani. N-a luat foc...poate ceva din magie a lipsit..poate manile calde, poate spiritul de acasa...Totusi, m-am bucurat de o mica cescuta cu gust de casa, prune si piper.

Am ridicat cana de ceai,am dus-o la gura...e goala....trebuie umpluta. Somnul incepe sa ma ia...pe seara asta , va las, cu speranta ca  gustul amar din gura imi va disparea curand si cu promisiunea ca o sa scriu mai des, asa cum imi zice mereu un drag prieten.

Sfarsit de saptamana

Ceai, servetele de nas, supa calda, paturica si cate un gat de tuica. Asta a fost ziua de azi....de, sunt racit :) E un fel de...epidemie pe aici..ne-a luat pe capete...a inceput cu italianu'..si el...latin marinimos...a dat si la altii...am rezistat eroic vreo 5 zile, mancand lamai si tinandu-ma departe de contagiosi. Azi, insa..cazut la datorie. Partea cea mai urata e ca a fost o zi asaaa frumoasa. N-am profitat de ea decat prin drumul la spuermrket sa-mi refac rezerva de ceai. In seara asta..se anunta liniste pentru mine...e vineri seara, toata lmea.."let's go party". Plamanii mei zic "pas" astazi la fum grus de tigara si schimbari bruste de temperatura..Neavand mare lucru de facut, sa va povestesc ce-am mai facut...

Luni, pe 26 , am facut o luna de cand sunt aici..e mult, e putin...? Nu stiu...a trecut...mai repede, mai incet...? Cred ca a trecut..ca o luna...Ce pot sa va spun e ca am avut un mic moment de..bilant. A fost o luna...departe de casa, intr-o lume nu stiu cat de diferita, dar sigur noua. O luna in care am vazut o mica parte din minunile Europei, in care am luat contact cu un nou sistem,  o luna in care am cunoscut oameni si mentalitati, unii care mi s-au lipit bine de mine si pe care ii voi pastra cu mine multa vreme dupa ce voi pleca, altii de care vreau sa uit cat mai repede. O luna in care am adormit in fiecare seara cu un usor oftat, uitandu-ma pe geam si..gandindu-ma ..( ei, acuma n-oti vrea sa stiti la ce ma gandesc inainte sa ma culc...asta nu va zic - sac! )

28 septembrie a fost, sa-i zicemasa, Ziua cea Mare, Kortrijk welcome Erasmus. Ziua pentru care noi, cei de la cursurile de Dutch, sub indrumarea atenta si riguroasa a stimatelor profesoare ( A se citit indrumarea falfaiatoare si aiurita a celor trei personaje de povesti pentru copii ) a trebuit sa organizam o mica festivitate, ceva ce a semanat foarte mult cu serbarile de prin clasa a 5-a. Copilaresc? Da! Ridicol? Nu, deloc! Simpatic, as zice. Cine spune ca e o prostie rizibila ca 60 de studenti, oameni in "aproape toata firea" sa cante cantecele vesele, despre prietenie si depsre anotimpuri, balanganindu-se ritmic, intr-o limba pe care abea o cunosc, e un mare nesuferit. Cand m-am urcat pe scena, cu chitara intr-o mana si pana gri-sobolan in cealalta, mi-au trecut prin fata ochilor, cu o viteza fortata, neobisnuita, derulata ianinte, asemeni vocii aluia de citeste aia cu "adresati-va medicului sau farmacistului", imaginile de la repetitii. Acum cateva saptamani, l-am cantat rpima data, cocotzat pe  banca din spate, balanganindu-mi picioarele ritmic si asteptand, infrigurat,reactia celorlalti, ce urmau sa cante peste chitara mea...Dupa ce l-am zdraganit repede, le-am vazut fetele zambitoare si am stiut ca e ok...Zana cea Micuta zambea si mai mult ca de-obicei si batea din palme topaind, ca un copil prostut si dragalas. Ziua urmatoare, a fost si mai si...tovarasul ungur a venit si el cu chitara lui...si rezultatul a fost, cel putin petru mine, foarte tare, ca sa-i zic asa. Urmatoarele zile de scoala se incheiau toate cu repetitii, fie in clasa fie pe iarba verde si carnoasa de afara. Invariabil, dupa repetitii, cate o mica improvitatie in doi, pe ritmuri spaniole sau country, primite cu aplauze...nu le zic frutunoase, dar entuziaste. Cantece, voie buna si prietenie...Filmul de imagini s-a dus, asa cum am spus, repede...ma asez, degetele pe Re major, pana sus..si astept intro-ul. Pentru un..chitarist de duminica ce sunt...e destul de coplestior, chiar si la un cantec simplu, sa ai 58 de oameni in spate care canta dupa tine si muuuulti in fata. Contrar asteptarilor, nu m-am panicat..dar, conform asteptarilor nu mi-am ridicat capul din foaie...desi sitam tot destul de bine..se termina..aplauze si strigate de bucurie din partea prietenilor din public..Dupa asta..receptie la primarie, cladirea veche, construita pe arcade imense.

Ce m-a impresionat , insa , a fost un fel de..statuie atarnata pe un perete. Un Hristos rastignit, foarte, foarte vechi ..niste sute de ani, probabil, desfigurat de vreme si fara maini, dar pe care se putea , insa, citi durerea si tristetea. Un Hristos uman..poate prea uman...nici macar crucea pe care era rastingint nu mai era curuce...bratele orizontale ii cazusera, ramanad in locul lor doar niste cioturi sfaramate. "Fereasca Dumnezeu, daca mai poate" spunea un vers al unui cantec de Ducu Bertzi. Asta mi-a  trecut prin minte, in cele cateva secunde de impietrire..cat mai putea Hristosul cel fara maini sa mai fereasca pe cineva? Apoi o serie de intrbari ascutie si reci mi-au  strapusn mintea si inima ca o ploaie de sagaeti. M-am intrbat...oare cat semana Hristosul de pe perete cu cel al zilelor noastre? Oare..cat de mult i-am sfaramat crucea, cat de mult l-am intristat, de cate ori l-am rastignit pe o cruce nedreapta si,mai ales, cat de neputincios l-am facut? M-am gandit apoi ca poate lumanarile micute din catedralele reci si uriase , aprinse de vreo mana slabanoaga si tremuranda, il mai incalzesc un pic...ii mai dau un strop de viata, de putere...sper, suficienta cat sa mai invie o data.

Lumea se scurgea gravita pe langa  mine..i-am urmat, arunacand o scurta prvire inapoi...lume.Lume multa...discursrul primarului, steaguri, oficialitati..frumos dar nimic..vribrant. Sala a explodat, insa, de aplauze, zambate , fluieraturi si, mai ales, de sulfet si viata , cand cele  trei profe au fost felicitate si premiate. Scurte discursuri si apoi..receptie. Vin alb, sec, rece, mult si pe gratis. Vorbarie interculturala, schimb de pareri si de zambete...placut. Seara s-a lasat cu o cina acasa, cu profele ca invitati speciali si petrecere stil "Erasmus" ( cel putin o persoana din cititorii mei stie exact ce vreau sa zic cu asta")..inceputa cu elan si voie buna...terminata pentru unii pe marginea trotuarului. Pentru mine..s-a terminat cu o frumoasa discutie prieteneasca, despre toate si nimic.

Va las pentru seara asta...raceala ma lasa fara inspiratie...plamanii mei striga dupa ceaiul din bucatarie. Bap-pa!

Paris

Primul lucru pe care l-am gandit atunci cand am deschsi ochii azi a fost sa scriu..de fapt....pentru o secunda m-a incercat senzatia ca am dormit prea mult si am intarziat inutil cu scrisul...Dupa o scurta leneveala...ma ridic....imi fac los ce birou, cu miscari multe si scurte, printre vederile imprastiate, si...la scirs..sa va descriu Parisul, asa cum l-am vazut eu..Parisul MEU. ( spun asta pentru ca presupun ca o parte din voi l-ati vazut deja si entuziasmul meu va poate  pare banal si ridicol...privindu-mi tentativa de a vi-l descire cu o superioritate cu parfum de dispret)

Aceasta introducere fiind facuta, o sa va zic ca pe mine m-a fascinat. Avand numai o zi la dispozitie, pot sa va spun ca turul a fost un fel de maraton de Paris. Partea buna a fost ca, vazand totul repede, pot sa zic impresiile mi s-au amestecat mai bine, ca intr-un blender, rezultant un sentiment omogen si consistent.

Cu o nopate inainta n-am dormit decat vreo trei ore, desi m-am bagat la somn din timp. De ce? Pentru ca din 20 in 20 de minute ma trezeam sa-mi verific ceasul. "Am intarziat? Cat mai e? De ce nu trece o data?! Prin urmare..intrarea in Paris mi-am facut-o..somnoros, daca nu adormit. Primul contact  a fost cu aeroportul Charles de Gaulle, PE SUB care am trecut. Da, pe dedesubtul pistelor pentru avioane trece un fel de tunel..Nu e chiar tunel pentru ca din interior poti vedea in sus....poti vedea avionul care trece pe deasupra ta, lucru care s-a si intamplat. Asta de senzatie ! "Inginerie frantuzeasca !" decreta prietenul spaniol , uimit si putin speriat. "francezi nebuni!" mai adauga, rotindu-si aratatorul in dreptul capului si aruncand o privire piezisa spre frantuzoiaca micuta ce il privea deja cu bratele incrucisate ci cu nori negri in ochi. La scurta vreme am trecut pe langa Stade de France, pe care mi-l imaginam mai...maret...mai..viu,mai..demn de un loc in leganda. Nici nu apuc sa ma dezmeticesc de emotia intrarii in Paris si se iveste in fata mea...alb , solid si elegant Arcul de Triumf, fratele mai mare al celul din Bucuresti, decorat si inflorit cu statui de personaje mitologice. Intotdeauna m-a fascinat faptul ca francezii numesc locul ast "Piata stelei", pentru ca multe bulevarde mari se intalnesc acolo, formand o stea uriasa in sapte (?) coltuturi. Intr-un minut, am ajus! Podul Alexandre III, locul de oprire al autocarului. Ne dam repede jos si dupa un mic instructaj privind locurile de vizitat si traseele pe care am putea sa le vizitam, formam grupulete mici si ne imprastiem. N-as fi vrut sa raman cu unul dintre ghizi..e mai frumos sa vezi orasul cu prieteni, in ritmul tau si sa il descoperi tu, asa cum vrei...dar unul dintre ei a rostit cuvintele magice "Musee d' Orsay" , primul pas al turului lui. Muzeul ,templul pictorilor impresionisti, amenajat in cladirea unei foste gari. Nici nu visam sa ajung acolo...auzisem de povesti horor de genul " sa asteapta doua ore sa intri" si nici nu speram. Realitatea, insa, a fost prietenoasa...la nici jumatate de ora de la trecerea peste podul ocrotit de statiu ce se holbeaza la trecatori, eram aclo, sub legendarul ceas al garii, printre sculpturi infatisand gladiatori, zei sau cine stie ce personalitati, picturi uriase....o lume intreaga. Si ..ca tot vorbema de alta lume....lumea aia..a picturilor impresoniste, a lui Edouard Manet, Calude Monet, Seurat...pare, prin culorile ei vii, aprinse si monotone, mai reala decat realitatea noastra stearsa, gri si plata. Timpul alocat era scurt, asa ca am facut doar un tur rapid al unei aripi de muzeu...dar destul incat sa ma pot opri, cu respiratia taiata, in parte de emotie, in parte de alergatura, in fata cate unui tablou si sa incerc sa intru putin in el. O parte le stiam din paginile lucioase ale albumelor de pictura de pe raftul de-a casa, o parte erau cu totul noi. Cel ai tare m-a marcat "Batalia cerbilor", o pictura imensa, cat un perete, a lui Courbet, care infatiseaza un codru salbatic, sanctuar al cerbilor ce-si dezlantuie forta si energia vitala. Ultima oprire, Degas! Cinci minute pana la reintalnirea cu grupul, in fata muzeului, sub statuia cu rinocerul. Timp destul pentru aruncat la repezeala pe masa chioscului de la intrare vederei, magneti, un caldenar si o bancnota.

Urmatoarea oprire, arcul de triumf (ala mai mic...marturisesc ca, pana acum, nici mie nu mi-era foarte clar ca sunt doua) Am pornit pe Champs Elysees, cu soarele diminetii tarzii in ochi, indeplinindu-mi un vis: cantand ..faimosul cantec..pe care il fredonam deseori in bucuresti pe cine stie ce bulevard ingust si agolmerat, chiar pe bulevardul pentru care a fost scris. Purtam in minte impresionistii,si, mai presus de ei, "printesa din tara de portelan", ce m-a privit pret de cateva minute din rama unui tablou dintr-o expozitie cu tema orientala. Dupa scurta vreme, umpluta cu pozat Turnul Eiffel de la distanta si Arcul de apropae, pe Iulius Caesar, negroteii ce vindeau amintiri iefritne si fetitele nespalate ce faceau pe surdo-mutele cerand bani pentru o asociatie, ajungem la Louvre. Curtea imensa, dominata de piramida de sticla ce se scalda in razele de pranz. Lume , poze, viata..imbratisata de ziduri marete decorata cu nenumarate...da, ati ghicit! Statui. As putea numi foarte bine Parisul Orasul Statuilor..de peste tot te rpiveste cate o figura impietrita, fie sbora si impunatoare fie visatoare si usor lasciva.  Timpul nu ne permitea sa intram...iti trebuie vreo doua zile numai pentru muzeu...asa ca, poza si...ma departe! Mai departe spre curtea Minsterului Culturii, care functioneaza intr-o cladire de prin secolul al XVII -lea, Mathieu, ghidul nostru si totodata "taticul " nostru, al erasmusilor, care, in treacat fie spus, ne cunoaste tarile mai bine decat fiecare dintre noi, ne explica cum ca in Franta si Belgia orice cladire restaurata se foloseste! Ne dus aoi in curtea interioara unde, spunea el, se gaseste cea mai stupida priveliste din Franta. Dat  fiind ca in curtea Ministerului Culturii nu exista vreun monument sau ceva...primaria a vrut sa consruiasca....ceva! Drept pentru care..au facut...o capodopera! Un camp de pari, care mai scurti care mai lungi, vopsiti in alb si negru care cica ar fi costat o droie de bani. Monumentul e nou,dar se bucura de o mare notorietate datorita scandalului facut de parizieni importiva lui. ( Personal, consider ca pe buna dreptate...nu e NIMIC artistic intr-un camp de pari!!!) La iesirea din curta, m-am oprit ceteva minute intr-un magazin cu soldatei de toate tipurile si dimensinile, ce statea disciplinati pe rafuturi. O adevarata armata multinationala si din toate timpurile. Din pacate, preturile variau intre 24 si 280 euro...am luat pozitia de drepti, i-am salutat militareste si am facut stanga imprejur! Mars fortat mai departe!

Urmatoare oprire, la care am ajuns pe stradute inguste, printre multe masini, claxoane si semafoare, a fost o piata langa o catedrala gotica, in mijlocul careia lenevea capul imens al unui urias, ce-si proteja somnul cu mana drepata. Nu parea deranjat de tracatori si nici macar de copii blonzii ce ii loveau cu mingea buzle rasfrante, urland ceva intr-o franceza intepata, ragusita si baietzoasa. In jurul uriasului, la cateva zeci de metri, parizienii stateau tolaniti pe iarba, la soare, asemenea broscutelor ce-si incalzesc pielea la soare pe malurile baltoacelor. Nu zabovim prea mult, pentru ca linistea nepa fost intrerupta brusc de ceva mic si rozator in stomac. Din nenorocire, mancarea mea, pregatita de seara, un pranz copios cu aripioare picate de pui si cateca sandvisuri prost impachetate dar delicoase, se aflau in rucsaul spaniolului de care ma depsartisem cu cateva ore inainte. Concluzia? Sandvici mexican in stil parizian ( sau invers - ce ti-e si cu globalizarea asta - pe marginea trotoarului) in timp ce mancam, privirea imi fugea la patofii trecatorilor. E si asta un mod de a cunoaste un popar..ma uitam ce poarta, cum calca...si simteam..o parte din viata Parisului, in mersul lor grabit prin fata mea. Dupa inca cateva minute de siesta, mai de parte spre Notre Dame. Ce pot sa va spun....magic? fascinant? legendar? De afara..e mareata, uriasa...dar totusi numele i se potriveste..nu te simti strivit de maretie, ci ocrotit. Cocosatul nu parea sa fie acasa...dar clopotele sunau...Intrat inauntru am facut, penru prima data in acea zi ( urma sa il mai fac o data) gestul ala de a iti acoperi gura cu mana cand vezi ceva uimitor...spre uimirea mea, nu tremuram. Nici de frig, nici de emotii...dar taceam. Nu puteam sa articulez nimic...nici nu era nevoie, dar aveam seznatia ca daca cineva m-ar fi intrebat ceva, cuvintele nu mi-ar fi iesit din gura..Ma pierdeam in inaltimea tavanului catedralei si in gandurile la povestea lui Quasimodo. Desi foarte lata din perete in perete, privind in sus, pare ingusta ca..un culoar de tren...datorita inaltimii. Turul a fost scurt, timpul ne presa...n-am putut urca in turnuri, dar am salutat de jos vasnicii strajeri ai terasei, statuile incornorate si inaripate, tovarisii tragi ai Cocosatului. Am parasit batrana doamna, maica a Domnului si a parizienilor, la a carei construcite au muncit vreo sapte generatii, pentru a merge mai departe...

Mai departe...trenul spre Turnul Eiffel....in jumatate de ora...iata-ne ajunsi..satia era foarte aproape asa ca, dandu-ne jos n-am apucat sa il vedem apropiindu-se. Pur si simplu, ne-am trezit sub el. Urias, maret, grandios. Sub el, forfota si furnicar. Suveniruri, turisti, poze...si negrotei ce vindeau nimicuri fugariti de politistii pe biciclete. Am hotarat- si bine am facut- sa urcam pana sus! Are trei niveluri dar..cu totii am fost de acord ca trebuie sa riscam ( riscam sa pierdem autocarul ) Fara jumatatide masuta cand e vorba de legende. Dupa o ora de coada, lifturi si imbulzeala, ne apropiam cu viteza de varf. In lift nimeni, copii, adulti , batrani, nu-si putea stapani strigatele de entuziasm. Atunci mi-am acuperi gura cu mana pentru a doua oara...Ajuns sus, soarele apunea peste Paris, scaldandu-i bulevardele si cladirile in culoarea cafelei cu lapte. Cel mai frumos apus pe care l-am vazut si, indraznesc sa psun , pe care il voi vedea in viata mea. Undeva , departe, catedrala in fata careia stateam ca o furnica cu numai doua ore inainte parea o jucarie minuscula, de pus intr-un glob de sticla. Soarele apunea si Parisul incepea sa isi aprinda luminile...desi venea seara, aveam seznatia ca abea acum se trezeste...in zare, zgarie-norii din zona futrusista a orasului se incetosau ( zgarie-nori, zgarie nori..dar Turnul, vechiul turn , batran dar vesnic tanar, ii privea de sus. Neclintit) Jos, departe, sub noi, sute de blitzuri licareau. La surta vreme, varful turnului a inceput sa le raspunda cu flash-uri albe. Cred ca pentru asta s-a inventat cuvantul feerie. Dupa 30 de minute, facam si noi parte din marea de blitzuri si privieam de jos luminile din varful turnului, care era acum imbracat in lumina aurie. Drumul spre autocar l-am faut in goana, prin nopate. 9 si un minut ! La tanc!

Cu respiratia inca agitata, mi-am deschis sticla de cola, mi-am udat buzele si am insotit-o cu o mica ciocolatica. Oboseala si zambet....ma gandeam la tot ce am facut...dar si la ce nu apucasem sa vad..Sacre Coeur, Lovre pe interior, Moulin Rouge..si multe altele....dar..asta e Parisul. O zi....nu iti ajunge ! O saptamana...e suficient! O viata....nu-i destul ! Asta e Parisul meu !

Ce mai fac?

Pai..in momentul asta...nu prea stiu...ma intreb si eu...azi dimineatza m-am trezit vesel si energic. Vinerea o am libera. Fara scoala ! Mi-am dat muzica la maxim si m-am imbracat incercand trei camasi si aruncand voios cu ele prin toata camera ( am pierdut din vedere ca la un moment dat va trebui sa le calc din cauza asta) Azi n-a facut mare lucru...gateala, baschet si pregatiri pentru Paris..da...Paris! Sunt..dar sa nu ne grabim..o luam cronologic..

Duminica trecuta a fost una ditre cele mai frumoase zile aici...soare, norisori simpatici si pufosi..vreme total atipica pentru Belgia dar perfecta pentru o plimbare mai lunga cu bicicleta...zis(mai degraba.."gandit") si facut. M-am apucat de recrutat..tovarasi de drum ( un tip si o tipa din Spania, un ungur si o unguroaica) si..pe cai! Ma rog, pe bicilete. Dupa zece minute de mers lejer, in zig-zag, pe sub copacii ingalbeniti, gasim indicatorul pe care il cautam: un scris mare si negru cu un nume familiar, taiat cu o banda oblica rosie.Am iesit din oras! In cateva rotiri de pedale mai incolo, alta lume, alt peisaj. Campuri, fanete, vacute pestrite si cai ingrijiti si pieptanati, asemanatori cu aia rozalii facuti de Barbie de se joaca fetitele cu ei. Aer curat, miros de pamant si de tara...pret de cateva minute, ceva imi amintea de casa. Soarele stralucea placut, vantul adia usor si totul in jur era linistit. Iluzia casei a disparut insa ca un miraj spulberat de o pala de vant atunci cand am vazut gaedul viu din fata caselor taiat cu rigla. De fapt..gresesc..cred ca linia tufisurilor alora era mai dreapta decat rigla mea. Asa ceva nu are ce cauta intr-un peisaj de acasa. Nici moara de vant din departare nu prea se pupa cu...plaiurile mioritice, lasand la o parte porubmul, crescut tot la acelasi nivel. Unde mai pui ca fiecare cultura de ce o fi fost cea , legume , fructe, cereale..avea in fata o pancarta pe care, intre alte cifre, figura inaltimea pe care ar trebui sa o aiba. Sa zicem ca..asa e pa la ei. Frumos, foarte frumos..se spune ca ordinea e Raiul si haosul e Iadul. Totusi, parca era PREA ordine...prea uman, prea putin natural. Si totusi, frumos. Ridicandu-mi ochii de la drumul ingust spre cer, imi aminteam de cuvintele grecoaicei din primele zile " Cerul e mai aproape aici decat acasa". Nu stiu exact cum vine asta, dar avea dreptate..poate din cauza norilor, poate e culoarea...nu stiu..dar asa e..e mai aproape. Uitandu-ma la ceas ( asta e un mod subtil de a spune ca pt sa merg cu o mana fara probleme) vad ca trecuse deja o ora de cand plecasem din fata casei..Dupa o scurta orpiere la o mica, bisericuta din apropiere,gri-mohorat pe interior, dar superb colorata de lumina albastruie filtrata prin vitralii, pauza de bere! O mica taverna (sa nu-i zic carciuma) locala, cu bere belgiana blonda...rasete, glue , prietenie. Inca cateva minute si .spre casa !

Luni a fost prima zi de scoala adevarata..Gata cu cursurile de Dutch si cu zane micutze si falfaitoare in loc de profi. Of! Profesori adevarati, copti, si seriosi...totusi deschisi si prietenosi. Spre surprinderea mea, clasa e foarte mica. Tot programul SCOPE , din care fac parte, are 12 elevi. Obinsunit cu sali imense, ticsite cu pana la 200 de capete,  sala cu 12 oameni mi e pare inedita....iti mai alunga senatia de strain si...mare. De fapt, si cladirea e prietenoasa...luminoasa, cu ferestre mari, cat un perete, larga si primitoare. Atmosfera linistita si linistotiare. Saptamana a trecut repede, fara prea multe cursuri...joi a fos franceza..o profa scunda, grasuta, cu ochi de om bun si zambet voluptos si obez. Voce harshaita , raraita si ton urlator, agitat, tipic frantuzesc. Pentru prima data de cand sunt aici, m-am simtit si eu mandur ca sunt roman....am zambit larg si am ridicat umerii..poate prea mult, poate prostesc, dar..totusi! Profa a zis ca e fericita ca are si anul asta un roman in clasa, pentru ca romanii sunt intotdeauna cei mai buni. "au vocabular si  eleganta".

Ok..acum..agitatie, emotii, cola! Maine plec la Paris..orasul ala!...nu stiu..e...coplesitor? Un cuvant care nu-mi sta in vocabular, dar atat de potrivit acum...Orasul de care am auzit prima data de prin povesti si reviste cu benzi desenate...orasul ala pe care nici macar n-am vrut sa mi-l imaginez in vreun fel pentru a nu-i strica farmecul despre care toata lumea vorbeste. Orasul din filmele de la orele de franceza din liceu....orasul cu muzica de cabaret, cu pictori impresionisti, cu Cocosatul  de la Notre Dame, cu cafenele si vin..cu..viata lui unica. Orasul pentru care s-a invientat cuvantul "boem" . Tremur de nerabdare sa ajung acolo, sa-i simt strazile , istoria, povestile si viata..si sa incerc sa va povestesc bucatica mea de Paris !

Brugges

Azi a fost repaus! Pauza ! Liniste, dupa o saptamana incarcata. Gatit, somn si baschet. Saptamana a trecut repede, cu examene, emotii, despartiri de colegii de dutch, de profe . Vineri a fost..ca sa zic asa...gala! Plimbarea la Brugges. Primul lucru pe care l-am aflat despre orasul asts ca ii zice Venetia Nordului, ca are canale, poduri si d-astea ( Ulterior am alfat ca mai sunt cel putin doua "Venetia Nordului" - nedumerire) Drumul l-am facut cu autocarul...plecarea imi amintea oarecum de semntimentul ala pe care il aveam in primele excursii in calsa a 3-a , a 4-a.Dupa o ora de mers pe o autostrada cu 3 benzi, care nici macar nu e unul din drumurile lor cele mai importante, in zare se vede, incetosat, un turn. Momentul a fost ciudat , deoarece cosntructia parea foarte indepartata si totusi se vedea foarte mare. La o ora si ceva dupa ce l-am vazut de la distanta, ma aflam la poalele lui, primul punct marcant al orasului. Cel mai inalt turn de caramida din Europa 126 m - O suta douazeci si sase !!! Daca pe mine, acum , in secolul asta afurisit, plin de zgarie-nori si cladiri uriase m-a uluit maretia si perfeciunea turnului ce parea sa tina cerul, ma intreb, oare, cum aparea el in mintea relativ seaca a unui orasean medieval, flamand si paduchios care isi taraia, blestemat sa se nasca in Evul Intunecat, zilele, pe strazile orasului pustiit periodic de ciuma. Strazile orasului vechi - nu-i zic Centru Vechi pentru ca e un intreg orasel medieval, asa cum a fost el cosntruit, neatins de vreme - izvorasc din piata centrala, pazita de maretia turnului, care exterior. La cateva sute de metri, alte doua turnuri sfredelesc cerul sfidand vremea in care au fost construite si amarul de timp ce a trecut peste ele. Parca n-au imbatranit deloc..de fapt, de ce ar face-o? N-au calendar, n-au ceas...nu au viata si nu stiu ce e moartea. De ce ar imbatrani? Poate v-am plictisit de descrieri de orase vechi,cu caramzi rosi si paitra cubica pe jos - la urma urmeri, dar vreau sa continui...orasul asta chiar ma impresionat...dincolo de turnuri si caramizi, are o viata aprte. De exemplu, e strabatut in lung si in lat de calesti frumos lucrate in lemn, trase de cate un cal superb, urias, lucios. in fata caruia iti vine sa te pleci. Birjarii poarta cu totii palarii de paie cu pamblica. Domnii iti zambesc prietenos din spatele mustatilor grizonate si rasucite iar doamenle, in general tinere, surad, lasandu-si in vant pletele roscate, strangand fraiele in minile mici, acoperite cu manusi de piele. Vitrinele magazinelor arata ca poarta de intrare spre o poveste. Fie ciocolata incantatoare, fie paine calda, fie jucarele. Pierde-vara cum sunt, am intrat in mai toate..In magazinele de jucarii intrai intr-o lume din care nu mai vroiai sa iesi. De peste tot de priveau soldatei cu brate incordate si priviri serioase, regi mustaciosi si hazli, papusele cu obrajii imbujorati si tot felul de animalute cu priviri senine si buclucase, toti vii, prinsi parca doar pentru o clipa intr-o mica bucata de lemn pictat. Orasul are insa, multe fete...langa cea jucausa, mica, dragalasa si calda, se afla cea sobra si mareata ( am vrut sa continui seria de antonime, dar "rece" si "dur" nu se potrivesc) . N-o sa insist foarte mult cu descrierea marii catedrale. O sa spun doar ca, ceea ce e cu adevarat marcant la ea e ca, in centrul salii imanse se afla suspendata o cruce uriasa, ce ne acopera pe toti, protectoare, biruitoare, temuta si datatoare de speranta. Hristos cel rastignit priveste in jos, dar nu-i poti intalni privirea. Parca si-ar feri-o. La  ceteva sute de metri de aici se alfa o bazilica micuta ce m-a cutremura si m-a marcat, probabil, pentru tot restul vietii. Trecut de lemn vechi, pietrificat, am intrat intr-un spatiu mic, rece, si intunecos, luminat si incalzit doar de lumina unei ferestruci, de lumanari si de muzica de orga. Acolo, undeva langa un perete lateral, se afla o satuie a Maicii Domnului, plangad viu si cu foc peste trupul mort al unui Hristos insangerat, ce ii zace inert in brate. Dar nu asta e cutremurator...ci inscriptia din fata. "Va rugam, o rugaciune pentru cei care mor in aceata clipa" , scris in patru limbi si luminat trenurator de lumanari. Prima sezatie a fost o seznatie ciudata in gura...o caldura neobisnuita, ca o zvagneala, o caludra amara, o caldura rea....usor s-a transormat in amareala, apoi in frig si un usoar tremurat. Da..m-am gandit! Ma gadnit la sutele, miile....cati or fi, numai Dunezeu le stie numarul, de oammeni care se stig chiar in clipa aia, la fel ca una din lumanarile din fata mea, care, ramase fara ceara sau batute de vantul rece si cinic, se sting, fara drept de apel. Soarele calduros de afara mi-a mai colorat gandurile, dar senzatia aia si..ideea in sine n-o sa-mi paraseasca niciodata cotoalenele mintii si ale inimii. Am pleat cu pas rar spre unul din podurile - zecile de poduri - de pe care se facea imbarcarea..de, imbarcare! Plimbare cu salupa pe canalele orasului. Din punctul meu de vedere, daca nu faci asta, ai fost degeaba in Burgges. Din pacate, din ditai grupul de 50 de oamemni, numai eu si cu frantuzoaica mizuta si indesata, cu mutra de cartita, dar atat de prietenoasa si deschisa, am fost atat de inspirati. Turul dureaza 30 de minute, care trec ca 5, timp in care a trecut pe sub poduri, am facut cu mana doamnelor elegante ce ridicau paharele de bere in semn de salut de pe terasele restaurantelor spalalate de apele canalui, am trecut pe langa scari rasucite ce dadeau spre apa, am vazut "cea mai mica fereastra gotica din lume" - ceva de genul..o ferestruica de 15/15 cm intr-u perete imens de catedrala, si a admirat razele soarelui printre frunzele copacilor ce-si lasau crengile in apa. Superb! La coborare, am trecut pe langa statuia lui Yan van Eyck, un pictor renascentist flamand, cam trazni,t cu care am facut cunostinta acum vreo 6- 7 ani, gratie doamnei profesor de Istoria Artei din scoala generala.

Cam asta a fost...intorsi la autocar, Zana cea Micuta ne astepta,entuziasta,  mai topaitoare si mult mai euforica decat de obicei , cu un pix si un carntelecu mana stanga plina de scris lunguiet, cerandu-ne tuturor, drept cadou de depsratire, expresii si cuvinte in limba noastra, de genul "salut!" , " o bere, te rog" , "multumesc", "pa" ( ce alceva trebuie sa mai stii cand pleci in alta tara?) Cu cateva zile inainte, si cumparase din Lille un breloc cu o vacuta...spunandu-mi ca ii plac foarte mult. Prin urmare, am considerat abslout necesar sa o invat sa spuna " Te uiti ca vitelul la poarta noua". I-am explicat ce si cum, de unde vine si s-a distrat copios, zambind cu admiratie si surptindere la adresa inteligentei vacilor din Romania care, in mod normal isi cunosc singure drumul pana  acasa .

Inca o pagina

Gata ! Mi-am aruncat puloverul pe pat, mi-am scos camasa din pantaloni, mi-am descheiat gulerul si m-am trantit pe scaun ! A trecut. Am dat examenul...si cu asta...s-a incheiat si cursul de dutch. Se intoarce o pagina...din pacate, asa e cu paginile. La inceput, e ciudata, cu litere straine si greu de descifrat. Apoi..incepti sa o vezi ca pe o provocare, ii simti textura, mirosul si incepti sa iti apropii ochii de foaia ei galbuie. Literele par , incet inncet , a se uni si a da nastere a ceva familiar, prietenos...iar cand incepi sa te obisnuiesti cu pagina, sa iti plimbi linistit si zambitor ochii pe ea, iti opreste privirea coltul din dreapta jos....da! Trebuie intoarsa!

Ce pot sa spun..mi-a placut cursul, chiar mi-a placut. Incarcat, complicat, dar dragut. Predat cu stangacie, dar cu o stangacie vesela, prietenoasa si dragalasa, cara, pana la urma, isi atinge scopul mai bine decat rigoarea unui profesor sobru si experimentat. O sa-mi fie dor de "zana cea micuta", de topiala ei continua, si de zambetul complice atunci cand imi mai arata cate o greseala pe foaia de examen sau imi mai strecura cate o sugestie, facandu-mi semn cu degetul "shht". Ma gandeam ca cele trei profe, toate zambarete si prietenoase, au fost perfect alese. Neerlandeza e o limba greoaie, inchisa, cu litere care iti raman in gat si care necesita mult chin pentru a le scoate de acolo. Cu cuvinte care cad ca niste bolovani, unele greoaie, altele mici si tocite. Daca ar fi fost predata de cine stie ce matahala blonzie cu privire holbata, cred ca jumate am fi plecat acasa dupa prima ora ( cealalta jumate, cei mai curajosi, urmand sa plece acasa dupa pauza) Dar asa, cu spiridusi in loc de profesori, a fost chiar umana, indraznesc sa spun simpatica.

In alta ordine de idei, pastrand insa cursul nostalgiei ce imi da tarcoale inca de aseara, ma gandeam ca astazi e 15 septembrie...stiti voi...data aia..temuta...care iti curma cu cinsim vara. Ziua cu flori, cu uniforma in patratele,povesti de vara despre balaurii rapusi si castelele cucerite, mai apoi cu pupaturi, imbratisari si strangeri puternice de mana ( ca doar de-acuma suntem barbati) Ziua cand intram purtand in minte nisipul fierbinte al marii pe culoarele reci si intunecoase ale liceului, urcand treptele inguste de dincolo de usa metelica rosie, mergand grabit spre sala 6, scartaind parchetul sub picioare, si asezandu-ma la locul ce il parasisem cu trei luni de vara inainte. A ,da...si ma gadeam la...stiti voi..prima zi de scoala. Va mai amintiti ceva de ea?  Nu insit mult pe asta. Nu vreau sa va plictisesc cu sentimentalisme. vreau doar sa va spun ca toate amintirlie, uniforma,cravata maronie, ghiozdanul rosu..imbratisarea grasana a doamnei invatatoare..se sterg..apar ca intr-o poza. Ce-mi amintesc insa foarte viu seara dinainte. Emotii, fiori, ganduri...ora 23 30 si nu puteam sa dorm..la varsta aia, ora 23 era un tabu. Nici nu stiu daca o mai vasusem pana la varsta aia pe ecranul negru al ceasului cu afisaj. Din lipsa de somn,am facut o escapada curajoasa pana in bucatarie. Acolo,pe masa, intr-o ulcica violet de plastic, se lafaia un morman copios de strugrri negri si grasi.Pentru mine,asta e prima zi de scoala. Gustul strugurilor, in combinatie cu emotia gandului la ziua ce urma.

In speranta ca nu am derapat prea tare, va doresc o zi de 15 septembrie cat mai frumoasa!

Lille

Pe masa e dezordine. In stanga cartea galbena si groasa de dutch, deschisa peste niste foi cu scris chinuit. In dreapta agenda groasa cu spirala, stiloul rosu de examen, pixul, bliuta saritoare si telefonul. Langa manea mea, paharul cu strumfi. 11:37.Cravata colorata ma asteapta cuminte atarnata de cheia sifonierului O ora jumatate pana la examen... Totusi, dupa atata invatat, timp destul pentru o scurta povestioara.

Luni am fost la Lille, parte din cursul de Dutch..ca sa.vorbim cu oamein pe strada..( ?! ) Ideea era ca belgienii consiedara Lille-ul parte din Flandra dar..toata lumea vorbeste franceza acolo...Unde mai pui ca toti au alura aia de slabanogi inalti si mutra ascutita si blonzie pe care o gasesti in dictionar la cuvantul " francez". Orasul, cat l-am vazut, e..vechi si nou. batran si tanar. Mall-uri langa catedrale, arhitectura flamanda si pereti de sticla..Nu stiu cum, dar totul se armonizeaza.Trotoarele si strazile pavata cu piatra cubica, ici-colo cate o piata cu un personaj impunator care te priveste gri de pe un soclu inscriptionat in piatra. Vecha piata a orasului pastreaza perfect parfumul...vremurilor de glorie. Ceasul cladirii cu caramizi mici si rosiatice ce era candva Bursa indica monoton si plictisit ora exacta. Turnul camerei de comert te priveste ca un urias puternic dar binevoitor si simpatic. La cateva strazi mai incolo, o catedrala...impresionanta nu prin dimensiuni, ci prin finisajul baroc-roccoco, incarcat si dantelat. Ce m-a impresionat insa cel mai tare a fost Notre Dame de la Treille, o cladire mare, butucanoasa, fara turle, si fara inflorituri, cu un acoperis ascutit cu forma de triungi echilateral. Linii putine, lungi, drepte si articulate brusc. Fatada e reneovata in stil contemporan, fapt care de face sa te gandesti urcand treptele lungi si inguste, ca vei vedea o biserica noua. Odata intrat in bisercica, insa, intri in alt timp..poate in alta dimensiune. Sfintii te privesc milostivi din statile colorata de piatra sau lemn. La picioarele lor , sunt asezate zeci de lumanarele, agitate de vantul ce suiera mistic, ce le lumineaza fata imbatranita. Sentimentul e altul decat la noi. In bisericile noastre micute si afumate de lumanari, cu icoane calde si uneori scorojite de vreme, Dumnezeu pare mai aproape, mai cald, mai uman, mai prieten. Aici, Dumnezeu e mare, e stapan, e atotputernic, dar pare protector si drept. Poate infricosator de drept. Statuile sfintilor te mai linistesc, parca, iti mai alina fiorul coplesitor ce aduce a teama. Imi fac cruce ortodoxa, ma rog..totusi, Dumnezeu e peste tot acelasi, chiar daca se arata altfel. Parasesc catedrala cu inima plina si gandul aiurea. Dupa zece minute petrecute la centrul turistic printre vederi, brelocuri si magneti de figider, plecam spre oras. Calatoria se incheie cu o bere blonda, frantuzeasca, scarboasa si fara gust , acompaniata insa de o clatita uriasa cu suca si cascaval, cu gust placut de lapte si faina.

E tarziu. Trebuie sa va las. Ma asteapta examenul oral...imi iau mintea,zambetul si stiloul cu mine..si va las! Multumesc ca ati citit.