In Campurile Flandrei...

Un profesor ne spunea joi că în câmpurile Flandrei încă zac soldați căzuti in Primul Război Mondial. Anual, sunt găsite de catre agricultori prin câmpurile cu te miri ce osemintele a nu stiu câti soldati. Sunt identificati și îngropati, cu grija si onorurile cuvenite, de care soarta i-a lipsit pana atunci. Sunt invitati ambasadori și alte oficialități înalte pentru un moment solemn. Mai mut, armata detonează săptamânal nu stiu câte tone ( în oirce caz, suficiente cât să zic "o gramada" ) de proiectile neexplodate care continua să iasă la suprafață. De multe ori, fermierii sunt raniți de ele, atunci cand tractoarele cu pluguri adanci le ating. Unii chiar au murit din cauza asta. Alteori, le gasesc copii si se joaca cu ele. In orice caz, am inteles ca pentru oamenii asta, bombele si oasele pe campuri sunt ceva...la ordina zilei. Primul Razboi Mondial isi pastrează pur si simplu un loc viu în inimile lor. Soldatii par a se întoarce ca năluci din întunericul în care și-au găsti sfârșitul, printre oameni...ca să-și spună, parcă, ultimele cuvinte, neauzite de nimeni la vremea lor, din cauza terorii și a bubuitului obuzelor.  Pur și simplu, Razboiul ..nu vrea să tacă si să se facă uitat. Și - știți ceva ? - bine face ! 

Purtând poveștile profului în minte și gândurile mele pornite de la ele, vineri, de Ziua Armistițiului, pe 11 noiebrie, ocazie cu care se comemorează victimele Marelui Razboi, așa cum îl numesc ei, am plecat spre Ieper. Orasul se află întro zonă ce a fost odinioară linia frontului....o zonă de tranșee, dealuri fortificate și lupte crâncene. Acum e înțesat de cimitire...locurile se pot vizita si, mai ales de Ziua Armistitiului ( Wapenstilstand) sunt o atracite turistica importanta. Orasul e un loc de pelerinaj nu numai pentru gura-cască dar mai ales pentru urmașii foștilor soldați care vin să onoreze memoria eroilor si să le viziteze locul de odihnă, si, poate, sa le aline urâtul și singurătatea de a fi îngropați departe de casă, în pământ străin.

 Mergând cu Sorina, simpatica-mi coleguță, spre gară, vorbeam că am ales ziua perfectă pentru vizitat cimitire...vânt, ceață, și frig cenușiu. Dupa vreo treizeci-patruzeci de minute de tren, iată-ne acolo, pe strazile cu piatră cubică umblate de tot felul de figuri grizonate si nobile, cu pieptul plin de decorații, unii în uniforme de paradă, alții doar în paltoane englezești. Pălării, pipe, cizme...mai apoi copilași încolonați, cu cravate și freze arannjate, cu accent britanic, zgomotoși si neastâmpărați. O lume de un pitoresc greu de prins în câteva rânduri. În orice caz, oricare le era scopul, vârsta, rangul, naționalitatea...toti aveau în piept micuțe floricele roșii, de plastic si carton. Citisem depsre ele cu o seara înainte. Versiunea...vie...poarta numele de poppy si crește pe aici...analogia cu picaturile de sânge e...evidentă. Poate vi se pare banală ideea, dar mie mi-a placut. Floarea e foarte frumoasă, cu petalele mari și subțiri...roșul e și el...special..nu stiu...mă repet, chair dacă un simbol din ăsta poate parea banal și perimat, mi se pare că floricelele astea au, rosu aprins si delicatete, un fel aprte de a transmite ideea de jertfă, de sânge vărsat, de regret si de...final al războiului, asternut peste toti.

Prima oprire, muzeul "In Flanders Fields" ceva ce , după părerea mea, nu trebuie cu niciun chip ratat în Belgia. Un muzeu foarte modern, tehnologizat, care spune povestea Războiului foarte bine și într-o manieră care reușesște să te atingă. La intrare, am primit un bilet pe care scria un nume...am aflat că era un soldat al războiului, a cărei poveste o puteai afla scanând biletul într-un aparat. Ficare bilet, alt nume...un mod frumos de a-i pomeni si a le tine numele vii. Peste tot căști, săbii, soldați în mărime naturală, scene de luptă surprinse realist în poze sau modele de ghips...povești scrise pe pancarde si derulate pe pereți în filme. Tot muzeul se aud povesti, strigate de război în diverse limbi...ca si cum mortii inșisi ar striga.."asa e povestea noastră". Că veni vorba de povești, aici am citic cum orașul Ieper a fost complet ras de obuze și că din el nu mai rămăsese decât un morman de moloz și un camp zdrobit. După război, englezii au vrut să-l cumpere și să-la lase așa, să-l tranforme într-un funebru monument al războiului. Belgienii au zis ,însă, NU! Au făcut din el un monument al războiului, însă unul al vieții. Au reconstruit orașul așa cum a fost. Caramidă cu caramidă. Au reclădit catedralele, turnurile...i-au dat viață din nou.Am citit cum belgienii au folosti, neavand o armata serioasa, tehnica invenitva de a opri inaintarea adversarilor prin inundarea campurilor. Am vazut cifrele ce vorbeau despre milioanele de morti... Tot aici am citit despre povestea Armistițiului de Crăciun care a a vut loc prin zona asta...pe scurt, de Craciunul anului 1914 oamenii au avut, pentru sucrta vreme, e adevarat, constiinta ca sunt oameni si tendinta de a se revolta impotriva absurdului monstruos in care sunt prinsi. Totul a inceput când nemții și-au aprins mici lumanărele pe marginile transeelor și au început să cânte colinde. Englezii le-au răspuns cu urări de Craciun si cu colindele lor. ( Un soldat englez povestea,cu umor, in jurnal că era usor stânjenit de faptul că nemții sunau mult mai. bine decât ei) Apoi au început sa se strige și să-și răspundă pe numele stereotipice..Hello, Hans! Hello Tommy! In unele locuri, magia a mers până într-acolo încât soldații au ieșit din tranșee, s-au întâlnit la juatatea drumului, cu ici daruri de Craciun pentru "inamic". ( Ce absurd pentru un om să numească alt om inamic.....nu e de-ajuns că toți suntem aici, toți avem aceași soarta mică și tristă? Nu-i de-ajuns ca toți murim? Că viața de e scurtă și că părăsim cu regret lumea asta minunată? N-at trebui să fim frați, să ne alinăm, amețim soarta cu iubire? Nu! De multe ori nu facem asta! Ne uram..ne omorâm și în loc să fim frați si demni în fața Morții, îi dăm satisfactie. O facem singuri si unul pentur celălalt stăpâna gândurilor noastre. Ii dăm prilejul să ne ia cu miile la netimp, tineri si cu suflete curate, urlând în flărări si teroare, cuprinși de gorază. Regretabil circ si rușinos motiv îi oferim Mortii,  pentru a râde rece, cinic și triumfător, de noi, bieți oameni. ) Pentru o seară, în unele locuri, chiar pentru o săptămână, oamenii păreau că au prins ideea..s-au revoltat, s-au simțit frați si puternici. Winston Churchill, pe vremea aia minsitru de război sau ceva, scria îngrijorat. "Ce s-ar intampla daca toti soldatii ar face, la un moment dat, greva?" Chiar așa, ce-ar fi? Dacă și-ar arunca armele, ar uita toate ineptiile alea de genul Pro Patria, Pro Rege si ar cere o solutie pasnica. Daca s-ar destepta si ar arunca ura mincinoasa ce le-a fost infulfata pentru fratii lor, si ar lupta pentru o solutie pasnica? Dar nu! Asa e omul..prea des se lasa dus, orbit de sentimente care ar trebui sa fie straine de el...In fine, dupa toate astea, dupa ce am vazut aici, milioane de morti, povesti ale tinerilor ca mine...o intrebare imi rasuna in minte, ca danganitul grav al unui clopot de biserica..de ce a mai existat si AL DOILEA razboi mondial?

Parasind muzeul cu gândul asta, am plecat spre cimitire...( Ma voi orpi aici pentru seara asta...am scirs mult si poate v-am obosit... ca sa nu se piarda..ce mai am de spus...voi face o Patrea II maine seara...la sfarsit, poate le voi pune cap la cap intr-un articol mare..pana atunci..poate va ganditi un pic la ce am scris pe aici..)