Paris

Primul lucru pe care l-am gandit atunci cand am deschsi ochii azi a fost sa scriu..de fapt....pentru o secunda m-a incercat senzatia ca am dormit prea mult si am intarziat inutil cu scrisul...Dupa o scurta leneveala...ma ridic....imi fac los ce birou, cu miscari multe si scurte, printre vederile imprastiate, si...la scirs..sa va descriu Parisul, asa cum l-am vazut eu..Parisul MEU. ( spun asta pentru ca presupun ca o parte din voi l-ati vazut deja si entuziasmul meu va poate  pare banal si ridicol...privindu-mi tentativa de a vi-l descire cu o superioritate cu parfum de dispret)

Aceasta introducere fiind facuta, o sa va zic ca pe mine m-a fascinat. Avand numai o zi la dispozitie, pot sa va spun ca turul a fost un fel de maraton de Paris. Partea buna a fost ca, vazand totul repede, pot sa zic impresiile mi s-au amestecat mai bine, ca intr-un blender, rezultant un sentiment omogen si consistent.

Cu o nopate inainta n-am dormit decat vreo trei ore, desi m-am bagat la somn din timp. De ce? Pentru ca din 20 in 20 de minute ma trezeam sa-mi verific ceasul. "Am intarziat? Cat mai e? De ce nu trece o data?! Prin urmare..intrarea in Paris mi-am facut-o..somnoros, daca nu adormit. Primul contact  a fost cu aeroportul Charles de Gaulle, PE SUB care am trecut. Da, pe dedesubtul pistelor pentru avioane trece un fel de tunel..Nu e chiar tunel pentru ca din interior poti vedea in sus....poti vedea avionul care trece pe deasupra ta, lucru care s-a si intamplat. Asta de senzatie ! "Inginerie frantuzeasca !" decreta prietenul spaniol , uimit si putin speriat. "francezi nebuni!" mai adauga, rotindu-si aratatorul in dreptul capului si aruncand o privire piezisa spre frantuzoiaca micuta ce il privea deja cu bratele incrucisate ci cu nori negri in ochi. La scurta vreme am trecut pe langa Stade de France, pe care mi-l imaginam mai...maret...mai..viu,mai..demn de un loc in leganda. Nici nu apuc sa ma dezmeticesc de emotia intrarii in Paris si se iveste in fata mea...alb , solid si elegant Arcul de Triumf, fratele mai mare al celul din Bucuresti, decorat si inflorit cu statui de personaje mitologice. Intotdeauna m-a fascinat faptul ca francezii numesc locul ast "Piata stelei", pentru ca multe bulevarde mari se intalnesc acolo, formand o stea uriasa in sapte (?) coltuturi. Intr-un minut, am ajus! Podul Alexandre III, locul de oprire al autocarului. Ne dam repede jos si dupa un mic instructaj privind locurile de vizitat si traseele pe care am putea sa le vizitam, formam grupulete mici si ne imprastiem. N-as fi vrut sa raman cu unul dintre ghizi..e mai frumos sa vezi orasul cu prieteni, in ritmul tau si sa il descoperi tu, asa cum vrei...dar unul dintre ei a rostit cuvintele magice "Musee d' Orsay" , primul pas al turului lui. Muzeul ,templul pictorilor impresionisti, amenajat in cladirea unei foste gari. Nici nu visam sa ajung acolo...auzisem de povesti horor de genul " sa asteapta doua ore sa intri" si nici nu speram. Realitatea, insa, a fost prietenoasa...la nici jumatate de ora de la trecerea peste podul ocrotit de statiu ce se holbeaza la trecatori, eram aclo, sub legendarul ceas al garii, printre sculpturi infatisand gladiatori, zei sau cine stie ce personalitati, picturi uriase....o lume intreaga. Si ..ca tot vorbema de alta lume....lumea aia..a picturilor impresoniste, a lui Edouard Manet, Calude Monet, Seurat...pare, prin culorile ei vii, aprinse si monotone, mai reala decat realitatea noastra stearsa, gri si plata. Timpul alocat era scurt, asa ca am facut doar un tur rapid al unei aripi de muzeu...dar destul incat sa ma pot opri, cu respiratia taiata, in parte de emotie, in parte de alergatura, in fata cate unui tablou si sa incerc sa intru putin in el. O parte le stiam din paginile lucioase ale albumelor de pictura de pe raftul de-a casa, o parte erau cu totul noi. Cel ai tare m-a marcat "Batalia cerbilor", o pictura imensa, cat un perete, a lui Courbet, care infatiseaza un codru salbatic, sanctuar al cerbilor ce-si dezlantuie forta si energia vitala. Ultima oprire, Degas! Cinci minute pana la reintalnirea cu grupul, in fata muzeului, sub statuia cu rinocerul. Timp destul pentru aruncat la repezeala pe masa chioscului de la intrare vederei, magneti, un caldenar si o bancnota.

Urmatoarea oprire, arcul de triumf (ala mai mic...marturisesc ca, pana acum, nici mie nu mi-era foarte clar ca sunt doua) Am pornit pe Champs Elysees, cu soarele diminetii tarzii in ochi, indeplinindu-mi un vis: cantand ..faimosul cantec..pe care il fredonam deseori in bucuresti pe cine stie ce bulevard ingust si agolmerat, chiar pe bulevardul pentru care a fost scris. Purtam in minte impresionistii,si, mai presus de ei, "printesa din tara de portelan", ce m-a privit pret de cateva minute din rama unui tablou dintr-o expozitie cu tema orientala. Dupa scurta vreme, umpluta cu pozat Turnul Eiffel de la distanta si Arcul de apropae, pe Iulius Caesar, negroteii ce vindeau amintiri iefritne si fetitele nespalate ce faceau pe surdo-mutele cerand bani pentru o asociatie, ajungem la Louvre. Curtea imensa, dominata de piramida de sticla ce se scalda in razele de pranz. Lume , poze, viata..imbratisata de ziduri marete decorata cu nenumarate...da, ati ghicit! Statui. As putea numi foarte bine Parisul Orasul Statuilor..de peste tot te rpiveste cate o figura impietrita, fie sbora si impunatoare fie visatoare si usor lasciva.  Timpul nu ne permitea sa intram...iti trebuie vreo doua zile numai pentru muzeu...asa ca, poza si...ma departe! Mai departe spre curtea Minsterului Culturii, care functioneaza intr-o cladire de prin secolul al XVII -lea, Mathieu, ghidul nostru si totodata "taticul " nostru, al erasmusilor, care, in treacat fie spus, ne cunoaste tarile mai bine decat fiecare dintre noi, ne explica cum ca in Franta si Belgia orice cladire restaurata se foloseste! Ne dus aoi in curtea interioara unde, spunea el, se gaseste cea mai stupida priveliste din Franta. Dat  fiind ca in curtea Ministerului Culturii nu exista vreun monument sau ceva...primaria a vrut sa consruiasca....ceva! Drept pentru care..au facut...o capodopera! Un camp de pari, care mai scurti care mai lungi, vopsiti in alb si negru care cica ar fi costat o droie de bani. Monumentul e nou,dar se bucura de o mare notorietate datorita scandalului facut de parizieni importiva lui. ( Personal, consider ca pe buna dreptate...nu e NIMIC artistic intr-un camp de pari!!!) La iesirea din curta, m-am oprit ceteva minute intr-un magazin cu soldatei de toate tipurile si dimensinile, ce statea disciplinati pe rafuturi. O adevarata armata multinationala si din toate timpurile. Din pacate, preturile variau intre 24 si 280 euro...am luat pozitia de drepti, i-am salutat militareste si am facut stanga imprejur! Mars fortat mai departe!

Urmatoare oprire, la care am ajuns pe stradute inguste, printre multe masini, claxoane si semafoare, a fost o piata langa o catedrala gotica, in mijlocul careia lenevea capul imens al unui urias, ce-si proteja somnul cu mana drepata. Nu parea deranjat de tracatori si nici macar de copii blonzii ce ii loveau cu mingea buzle rasfrante, urland ceva intr-o franceza intepata, ragusita si baietzoasa. In jurul uriasului, la cateva zeci de metri, parizienii stateau tolaniti pe iarba, la soare, asemenea broscutelor ce-si incalzesc pielea la soare pe malurile baltoacelor. Nu zabovim prea mult, pentru ca linistea nepa fost intrerupta brusc de ceva mic si rozator in stomac. Din nenorocire, mancarea mea, pregatita de seara, un pranz copios cu aripioare picate de pui si cateca sandvisuri prost impachetate dar delicoase, se aflau in rucsaul spaniolului de care ma depsartisem cu cateva ore inainte. Concluzia? Sandvici mexican in stil parizian ( sau invers - ce ti-e si cu globalizarea asta - pe marginea trotoarului) in timp ce mancam, privirea imi fugea la patofii trecatorilor. E si asta un mod de a cunoaste un popar..ma uitam ce poarta, cum calca...si simteam..o parte din viata Parisului, in mersul lor grabit prin fata mea. Dupa inca cateva minute de siesta, mai de parte spre Notre Dame. Ce pot sa va spun....magic? fascinant? legendar? De afara..e mareata, uriasa...dar totusi numele i se potriveste..nu te simti strivit de maretie, ci ocrotit. Cocosatul nu parea sa fie acasa...dar clopotele sunau...Intrat inauntru am facut, penru prima data in acea zi ( urma sa il mai fac o data) gestul ala de a iti acoperi gura cu mana cand vezi ceva uimitor...spre uimirea mea, nu tremuram. Nici de frig, nici de emotii...dar taceam. Nu puteam sa articulez nimic...nici nu era nevoie, dar aveam seznatia ca daca cineva m-ar fi intrebat ceva, cuvintele nu mi-ar fi iesit din gura..Ma pierdeam in inaltimea tavanului catedralei si in gandurile la povestea lui Quasimodo. Desi foarte lata din perete in perete, privind in sus, pare ingusta ca..un culoar de tren...datorita inaltimii. Turul a fost scurt, timpul ne presa...n-am putut urca in turnuri, dar am salutat de jos vasnicii strajeri ai terasei, statuile incornorate si inaripate, tovarisii tragi ai Cocosatului. Am parasit batrana doamna, maica a Domnului si a parizienilor, la a carei construcite au muncit vreo sapte generatii, pentru a merge mai departe...

Mai departe...trenul spre Turnul Eiffel....in jumatate de ora...iata-ne ajunsi..satia era foarte aproape asa ca, dandu-ne jos n-am apucat sa il vedem apropiindu-se. Pur si simplu, ne-am trezit sub el. Urias, maret, grandios. Sub el, forfota si furnicar. Suveniruri, turisti, poze...si negrotei ce vindeau nimicuri fugariti de politistii pe biciclete. Am hotarat- si bine am facut- sa urcam pana sus! Are trei niveluri dar..cu totii am fost de acord ca trebuie sa riscam ( riscam sa pierdem autocarul ) Fara jumatatide masuta cand e vorba de legende. Dupa o ora de coada, lifturi si imbulzeala, ne apropiam cu viteza de varf. In lift nimeni, copii, adulti , batrani, nu-si putea stapani strigatele de entuziasm. Atunci mi-am acuperi gura cu mana pentru a doua oara...Ajuns sus, soarele apunea peste Paris, scaldandu-i bulevardele si cladirile in culoarea cafelei cu lapte. Cel mai frumos apus pe care l-am vazut si, indraznesc sa psun , pe care il voi vedea in viata mea. Undeva , departe, catedrala in fata careia stateam ca o furnica cu numai doua ore inainte parea o jucarie minuscula, de pus intr-un glob de sticla. Soarele apunea si Parisul incepea sa isi aprinda luminile...desi venea seara, aveam seznatia ca abea acum se trezeste...in zare, zgarie-norii din zona futrusista a orasului se incetosau ( zgarie-nori, zgarie nori..dar Turnul, vechiul turn , batran dar vesnic tanar, ii privea de sus. Neclintit) Jos, departe, sub noi, sute de blitzuri licareau. La surta vreme, varful turnului a inceput sa le raspunda cu flash-uri albe. Cred ca pentru asta s-a inventat cuvantul feerie. Dupa 30 de minute, facam si noi parte din marea de blitzuri si privieam de jos luminile din varful turnului, care era acum imbracat in lumina aurie. Drumul spre autocar l-am faut in goana, prin nopate. 9 si un minut ! La tanc!

Cu respiratia inca agitata, mi-am deschis sticla de cola, mi-am udat buzele si am insotit-o cu o mica ciocolatica. Oboseala si zambet....ma gandeam la tot ce am facut...dar si la ce nu apucasem sa vad..Sacre Coeur, Lovre pe interior, Moulin Rouge..si multe altele....dar..asta e Parisul. O zi....nu iti ajunge ! O saptamana...e suficient! O viata....nu-i destul ! Asta e Parisul meu !