vineri, 30 septembrie 2011

Sfarsit de saptamana

Ceai, servetele de nas, supa calda, paturica si cate un gat de tuica. Asta a fost ziua de azi....de, sunt racit :) E un fel de...epidemie pe aici..ne-a luat pe capete...a inceput cu italianu'..si el...latin marinimos...a dat si la altii...am rezistat eroic vreo 5 zile, mancand lamai si tinandu-ma departe de contagiosi. Azi, insa..cazut la datorie. Partea cea mai urata e ca a fost o zi asaaa frumoasa. N-am profitat de ea decat prin drumul la spuermrket sa-mi refac rezerva de ceai. In seara asta..se anunta liniste pentru mine...e vineri seara, toata lmea.."let's go party". Plamanii mei zic "pas" astazi la fum grus de tigara si schimbari bruste de temperatura..Neavand mare lucru de facut, sa va povestesc ce-am mai facut...

Luni, pe 26 , am facut o luna de cand sunt aici..e mult, e putin...? Nu stiu...a trecut...mai repede, mai incet...? Cred ca a trecut..ca o luna...Ce pot sa va spun e ca am avut un mic moment de..bilant. A fost o luna...departe de casa, intr-o lume nu stiu cat de diferita, dar sigur noua. O luna in care am vazut o mica parte din minunile Europei, in care am luat contact cu un nou sistem,  o luna in care am cunoscut oameni si mentalitati, unii care mi s-au lipit bine de mine si pe care ii voi pastra cu mine multa vreme dupa ce voi pleca, altii de care vreau sa uit cat mai repede. O luna in care am adormit in fiecare seara cu un usor oftat, uitandu-ma pe geam si..gandindu-ma ..( ei, acuma n-oti vrea sa stiti la ce ma gandesc inainte sa ma culc...asta nu va zic - sac! )

28 septembrie a fost, sa-i zicemasa, Ziua cea Mare, Kortrijk welcome Erasmus. Ziua pentru care noi, cei de la cursurile de Dutch, sub indrumarea atenta si riguroasa a stimatelor profesoare ( A se citit indrumarea falfaiatoare si aiurita a celor trei personaje de povesti pentru copii ) a trebuit sa organizam o mica festivitate, ceva ce a semanat foarte mult cu serbarile de prin clasa a 5-a. Copilaresc? Da! Ridicol? Nu, deloc! Simpatic, as zice. Cine spune ca e o prostie rizibila ca 60 de studenti, oameni in "aproape toata firea" sa cante cantecele vesele, despre prietenie si depsre anotimpuri, balanganindu-se ritmic, intr-o limba pe care abea o cunosc, e un mare nesuferit. Cand m-am urcat pe scena, cu chitara intr-o mana si pana gri-sobolan in cealalta, mi-au trecut prin fata ochilor, cu o viteza fortata, neobisnuita, derulata ianinte, asemeni vocii aluia de citeste aia cu "adresati-va medicului sau farmacistului", imaginile de la repetitii. Acum cateva saptamani, l-am cantat rpima data, cocotzat pe  banca din spate, balanganindu-mi picioarele ritmic si asteptand, infrigurat,reactia celorlalti, ce urmau sa cante peste chitara mea...Dupa ce l-am zdraganit repede, le-am vazut fetele zambitoare si am stiut ca e ok...Zana cea Micuta zambea si mai mult ca de-obicei si batea din palme topaind, ca un copil prostut si dragalas. Ziua urmatoare, a fost si mai si...tovarasul ungur a venit si el cu chitara lui...si rezultatul a fost, cel putin petru mine, foarte tare, ca sa-i zic asa. Urmatoarele zile de scoala se incheiau toate cu repetitii, fie in clasa fie pe iarba verde si carnoasa de afara. Invariabil, dupa repetitii, cate o mica improvitatie in doi, pe ritmuri spaniole sau country, primite cu aplauze...nu le zic frutunoase, dar entuziaste. Cantece, voie buna si prietenie...Filmul de imagini s-a dus, asa cum am spus, repede...ma asez, degetele pe Re major, pana sus..si astept intro-ul. Pentru un..chitarist de duminica ce sunt...e destul de coplestior, chiar si la un cantec simplu, sa ai 58 de oameni in spate care canta dupa tine si muuuulti in fata. Contrar asteptarilor, nu m-am panicat..dar, conform asteptarilor nu mi-am ridicat capul din foaie...desi sitam tot destul de bine..se termina..aplauze si strigate de bucurie din partea prietenilor din public..Dupa asta..receptie la primarie, cladirea veche, construita pe arcade imense.

Ce m-a impresionat , insa , a fost un fel de..statuie atarnata pe un perete. Un Hristos rastignit, foarte, foarte vechi ..niste sute de ani, probabil, desfigurat de vreme si fara maini, dar pe care se putea , insa, citi durerea si tristetea. Un Hristos uman..poate prea uman...nici macar crucea pe care era rastingint nu mai era curuce...bratele orizontale ii cazusera, ramanad in locul lor doar niste cioturi sfaramate. "Fereasca Dumnezeu, daca mai poate" spunea un vers al unui cantec de Ducu Bertzi. Asta mi-a  trecut prin minte, in cele cateva secunde de impietrire..cat mai putea Hristosul cel fara maini sa mai fereasca pe cineva? Apoi o serie de intrbari ascutie si reci mi-au  strapusn mintea si inima ca o ploaie de sagaeti. M-am intrbat...oare cat semana Hristosul de pe perete cu cel al zilelor noastre? Oare..cat de mult i-am sfaramat crucea, cat de mult l-am intristat, de cate ori l-am rastignit pe o cruce nedreapta si,mai ales, cat de neputincios l-am facut? M-am gandit apoi ca poate lumanarile micute din catedralele reci si uriase , aprinse de vreo mana slabanoaga si tremuranda, il mai incalzesc un pic...ii mai dau un strop de viata, de putere...sper, suficienta cat sa mai invie o data.

Lumea se scurgea gravita pe langa  mine..i-am urmat, arunacand o scurta prvire inapoi...lume.Lume multa...discursrul primarului, steaguri, oficialitati..frumos dar nimic..vribrant. Sala a explodat, insa, de aplauze, zambate , fluieraturi si, mai ales, de sulfet si viata , cand cele  trei profe au fost felicitate si premiate. Scurte discursuri si apoi..receptie. Vin alb, sec, rece, mult si pe gratis. Vorbarie interculturala, schimb de pareri si de zambete...placut. Seara s-a lasat cu o cina acasa, cu profele ca invitati speciali si petrecere stil "Erasmus" ( cel putin o persoana din cititorii mei stie exact ce vreau sa zic cu asta")..inceputa cu elan si voie buna...terminata pentru unii pe marginea trotuarului. Pentru mine..s-a terminat cu o frumoasa discutie prieteneasca, despre toate si nimic.

Va las pentru seara asta...raceala ma lasa fara inspiratie...plamanii mei striga dupa ceaiul din bucatarie. Bap-pa!

duminică, 25 septembrie 2011

Paris

Primul lucru pe care l-am gandit atunci cand am deschsi ochii azi a fost sa scriu..de fapt....pentru o secunda m-a incercat senzatia ca am dormit prea mult si am intarziat inutil cu scrisul...Dupa o scurta leneveala...ma ridic....imi fac los ce birou, cu miscari multe si scurte, printre vederile imprastiate, si...la scirs..sa va descriu Parisul, asa cum l-am vazut eu..Parisul MEU. ( spun asta pentru ca presupun ca o parte din voi l-ati vazut deja si entuziasmul meu va poate  pare banal si ridicol...privindu-mi tentativa de a vi-l descire cu o superioritate cu parfum de dispret)

Aceasta introducere fiind facuta, o sa va zic ca pe mine m-a fascinat. Avand numai o zi la dispozitie, pot sa va spun ca turul a fost un fel de maraton de Paris. Partea buna a fost ca, vazand totul repede, pot sa zic impresiile mi s-au amestecat mai bine, ca intr-un blender, rezultant un sentiment omogen si consistent.

Cu o nopate inainta n-am dormit decat vreo trei ore, desi m-am bagat la somn din timp. De ce? Pentru ca din 20 in 20 de minute ma trezeam sa-mi verific ceasul. "Am intarziat? Cat mai e? De ce nu trece o data?! Prin urmare..intrarea in Paris mi-am facut-o..somnoros, daca nu adormit. Primul contact  a fost cu aeroportul Charles de Gaulle, PE SUB care am trecut. Da, pe dedesubtul pistelor pentru avioane trece un fel de tunel..Nu e chiar tunel pentru ca din interior poti vedea in sus....poti vedea avionul care trece pe deasupra ta, lucru care s-a si intamplat. Asta de senzatie ! "Inginerie frantuzeasca !" decreta prietenul spaniol , uimit si putin speriat. "francezi nebuni!" mai adauga, rotindu-si aratatorul in dreptul capului si aruncand o privire piezisa spre frantuzoiaca micuta ce il privea deja cu bratele incrucisate ci cu nori negri in ochi. La scurta vreme am trecut pe langa Stade de France, pe care mi-l imaginam mai...maret...mai..viu,mai..demn de un loc in leganda. Nici nu apuc sa ma dezmeticesc de emotia intrarii in Paris si se iveste in fata mea...alb , solid si elegant Arcul de Triumf, fratele mai mare al celul din Bucuresti, decorat si inflorit cu statui de personaje mitologice. Intotdeauna m-a fascinat faptul ca francezii numesc locul ast "Piata stelei", pentru ca multe bulevarde mari se intalnesc acolo, formand o stea uriasa in sapte (?) coltuturi. Intr-un minut, am ajus! Podul Alexandre III, locul de oprire al autocarului. Ne dam repede jos si dupa un mic instructaj privind locurile de vizitat si traseele pe care am putea sa le vizitam, formam grupulete mici si ne imprastiem. N-as fi vrut sa raman cu unul dintre ghizi..e mai frumos sa vezi orasul cu prieteni, in ritmul tau si sa il descoperi tu, asa cum vrei...dar unul dintre ei a rostit cuvintele magice "Musee d' Orsay" , primul pas al turului lui. Muzeul ,templul pictorilor impresionisti, amenajat in cladirea unei foste gari. Nici nu visam sa ajung acolo...auzisem de povesti horor de genul " sa asteapta doua ore sa intri" si nici nu speram. Realitatea, insa, a fost prietenoasa...la nici jumatate de ora de la trecerea peste podul ocrotit de statiu ce se holbeaza la trecatori, eram aclo, sub legendarul ceas al garii, printre sculpturi infatisand gladiatori, zei sau cine stie ce personalitati, picturi uriase....o lume intreaga. Si ..ca tot vorbema de alta lume....lumea aia..a picturilor impresoniste, a lui Edouard Manet, Calude Monet, Seurat...pare, prin culorile ei vii, aprinse si monotone, mai reala decat realitatea noastra stearsa, gri si plata. Timpul alocat era scurt, asa ca am facut doar un tur rapid al unei aripi de muzeu...dar destul incat sa ma pot opri, cu respiratia taiata, in parte de emotie, in parte de alergatura, in fata cate unui tablou si sa incerc sa intru putin in el. O parte le stiam din paginile lucioase ale albumelor de pictura de pe raftul de-a casa, o parte erau cu totul noi. Cel ai tare m-a marcat "Batalia cerbilor", o pictura imensa, cat un perete, a lui Courbet, care infatiseaza un codru salbatic, sanctuar al cerbilor ce-si dezlantuie forta si energia vitala. Ultima oprire, Degas! Cinci minute pana la reintalnirea cu grupul, in fata muzeului, sub statuia cu rinocerul. Timp destul pentru aruncat la repezeala pe masa chioscului de la intrare vederei, magneti, un caldenar si o bancnota.

Urmatoarea oprire, arcul de triumf (ala mai mic...marturisesc ca, pana acum, nici mie nu mi-era foarte clar ca sunt doua) Am pornit pe Champs Elysees, cu soarele diminetii tarzii in ochi, indeplinindu-mi un vis: cantand ..faimosul cantec..pe care il fredonam deseori in bucuresti pe cine stie ce bulevard ingust si agolmerat, chiar pe bulevardul pentru care a fost scris. Purtam in minte impresionistii,si, mai presus de ei, "printesa din tara de portelan", ce m-a privit pret de cateva minute din rama unui tablou dintr-o expozitie cu tema orientala. Dupa scurta vreme, umpluta cu pozat Turnul Eiffel de la distanta si Arcul de apropae, pe Iulius Caesar, negroteii ce vindeau amintiri iefritne si fetitele nespalate ce faceau pe surdo-mutele cerand bani pentru o asociatie, ajungem la Louvre. Curtea imensa, dominata de piramida de sticla ce se scalda in razele de pranz. Lume , poze, viata..imbratisata de ziduri marete decorata cu nenumarate...da, ati ghicit! Statui. As putea numi foarte bine Parisul Orasul Statuilor..de peste tot te rpiveste cate o figura impietrita, fie sbora si impunatoare fie visatoare si usor lasciva.  Timpul nu ne permitea sa intram...iti trebuie vreo doua zile numai pentru muzeu...asa ca, poza si...ma departe! Mai departe spre curtea Minsterului Culturii, care functioneaza intr-o cladire de prin secolul al XVII -lea, Mathieu, ghidul nostru si totodata "taticul " nostru, al erasmusilor, care, in treacat fie spus, ne cunoaste tarile mai bine decat fiecare dintre noi, ne explica cum ca in Franta si Belgia orice cladire restaurata se foloseste! Ne dus aoi in curtea interioara unde, spunea el, se gaseste cea mai stupida priveliste din Franta. Dat  fiind ca in curtea Ministerului Culturii nu exista vreun monument sau ceva...primaria a vrut sa consruiasca....ceva! Drept pentru care..au facut...o capodopera! Un camp de pari, care mai scurti care mai lungi, vopsiti in alb si negru care cica ar fi costat o droie de bani. Monumentul e nou,dar se bucura de o mare notorietate datorita scandalului facut de parizieni importiva lui. ( Personal, consider ca pe buna dreptate...nu e NIMIC artistic intr-un camp de pari!!!) La iesirea din curta, m-am oprit ceteva minute intr-un magazin cu soldatei de toate tipurile si dimensinile, ce statea disciplinati pe rafuturi. O adevarata armata multinationala si din toate timpurile. Din pacate, preturile variau intre 24 si 280 euro...am luat pozitia de drepti, i-am salutat militareste si am facut stanga imprejur! Mars fortat mai departe!

Urmatoare oprire, la care am ajuns pe stradute inguste, printre multe masini, claxoane si semafoare, a fost o piata langa o catedrala gotica, in mijlocul careia lenevea capul imens al unui urias, ce-si proteja somnul cu mana drepata. Nu parea deranjat de tracatori si nici macar de copii blonzii ce ii loveau cu mingea buzle rasfrante, urland ceva intr-o franceza intepata, ragusita si baietzoasa. In jurul uriasului, la cateva zeci de metri, parizienii stateau tolaniti pe iarba, la soare, asemenea broscutelor ce-si incalzesc pielea la soare pe malurile baltoacelor. Nu zabovim prea mult, pentru ca linistea nepa fost intrerupta brusc de ceva mic si rozator in stomac. Din nenorocire, mancarea mea, pregatita de seara, un pranz copios cu aripioare picate de pui si cateca sandvisuri prost impachetate dar delicoase, se aflau in rucsaul spaniolului de care ma depsartisem cu cateva ore inainte. Concluzia? Sandvici mexican in stil parizian ( sau invers - ce ti-e si cu globalizarea asta - pe marginea trotoarului) in timp ce mancam, privirea imi fugea la patofii trecatorilor. E si asta un mod de a cunoaste un popar..ma uitam ce poarta, cum calca...si simteam..o parte din viata Parisului, in mersul lor grabit prin fata mea. Dupa inca cateva minute de siesta, mai de parte spre Notre Dame. Ce pot sa va spun....magic? fascinant? legendar? De afara..e mareata, uriasa...dar totusi numele i se potriveste..nu te simti strivit de maretie, ci ocrotit. Cocosatul nu parea sa fie acasa...dar clopotele sunau...Intrat inauntru am facut, penru prima data in acea zi ( urma sa il mai fac o data) gestul ala de a iti acoperi gura cu mana cand vezi ceva uimitor...spre uimirea mea, nu tremuram. Nici de frig, nici de emotii...dar taceam. Nu puteam sa articulez nimic...nici nu era nevoie, dar aveam seznatia ca daca cineva m-ar fi intrebat ceva, cuvintele nu mi-ar fi iesit din gura..Ma pierdeam in inaltimea tavanului catedralei si in gandurile la povestea lui Quasimodo. Desi foarte lata din perete in perete, privind in sus, pare ingusta ca..un culoar de tren...datorita inaltimii. Turul a fost scurt, timpul ne presa...n-am putut urca in turnuri, dar am salutat de jos vasnicii strajeri ai terasei, statuile incornorate si inaripate, tovarisii tragi ai Cocosatului. Am parasit batrana doamna, maica a Domnului si a parizienilor, la a carei construcite au muncit vreo sapte generatii, pentru a merge mai departe...

Mai departe...trenul spre Turnul Eiffel....in jumatate de ora...iata-ne ajunsi..satia era foarte aproape asa ca, dandu-ne jos n-am apucat sa il vedem apropiindu-se. Pur si simplu, ne-am trezit sub el. Urias, maret, grandios. Sub el, forfota si furnicar. Suveniruri, turisti, poze...si negrotei ce vindeau nimicuri fugariti de politistii pe biciclete. Am hotarat- si bine am facut- sa urcam pana sus! Are trei niveluri dar..cu totii am fost de acord ca trebuie sa riscam ( riscam sa pierdem autocarul ) Fara jumatatide masuta cand e vorba de legende. Dupa o ora de coada, lifturi si imbulzeala, ne apropiam cu viteza de varf. In lift nimeni, copii, adulti , batrani, nu-si putea stapani strigatele de entuziasm. Atunci mi-am acuperi gura cu mana pentru a doua oara...Ajuns sus, soarele apunea peste Paris, scaldandu-i bulevardele si cladirile in culoarea cafelei cu lapte. Cel mai frumos apus pe care l-am vazut si, indraznesc sa psun , pe care il voi vedea in viata mea. Undeva , departe, catedrala in fata careia stateam ca o furnica cu numai doua ore inainte parea o jucarie minuscula, de pus intr-un glob de sticla. Soarele apunea si Parisul incepea sa isi aprinda luminile...desi venea seara, aveam seznatia ca abea acum se trezeste...in zare, zgarie-norii din zona futrusista a orasului se incetosau ( zgarie-nori, zgarie nori..dar Turnul, vechiul turn , batran dar vesnic tanar, ii privea de sus. Neclintit) Jos, departe, sub noi, sute de blitzuri licareau. La surta vreme, varful turnului a inceput sa le raspunda cu flash-uri albe. Cred ca pentru asta s-a inventat cuvantul feerie. Dupa 30 de minute, facam si noi parte din marea de blitzuri si privieam de jos luminile din varful turnului, care era acum imbracat in lumina aurie. Drumul spre autocar l-am faut in goana, prin nopate. 9 si un minut ! La tanc!

Cu respiratia inca agitata, mi-am deschis sticla de cola, mi-am udat buzele si am insotit-o cu o mica ciocolatica. Oboseala si zambet....ma gandeam la tot ce am facut...dar si la ce nu apucasem sa vad..Sacre Coeur, Lovre pe interior, Moulin Rouge..si multe altele....dar..asta e Parisul. O zi....nu iti ajunge ! O saptamana...e suficient! O viata....nu-i destul ! Asta e Parisul meu !

vineri, 23 septembrie 2011

Ce mai fac?

Pai..in momentul asta...nu prea stiu...ma intreb si eu...azi dimineatza m-am trezit vesel si energic. Vinerea o am libera. Fara scoala ! Mi-am dat muzica la maxim si m-am imbracat incercand trei camasi si aruncand voios cu ele prin toata camera ( am pierdut din vedere ca la un moment dat va trebui sa le calc din cauza asta) Azi n-a facut mare lucru...gateala, baschet si pregatiri pentru Paris..da...Paris! Sunt..dar sa nu ne grabim..o luam cronologic..

Duminica trecuta a fost una ditre cele mai frumoase zile aici...soare, norisori simpatici si pufosi..vreme total atipica pentru Belgia dar perfecta pentru o plimbare mai lunga cu bicicleta...zis(mai degraba.."gandit") si facut. M-am apucat de recrutat..tovarasi de drum ( un tip si o tipa din Spania, un ungur si o unguroaica) si..pe cai! Ma rog, pe bicilete. Dupa zece minute de mers lejer, in zig-zag, pe sub copacii ingalbeniti, gasim indicatorul pe care il cautam: un scris mare si negru cu un nume familiar, taiat cu o banda oblica rosie.Am iesit din oras! In cateva rotiri de pedale mai incolo, alta lume, alt peisaj. Campuri, fanete, vacute pestrite si cai ingrijiti si pieptanati, asemanatori cu aia rozalii facuti de Barbie de se joaca fetitele cu ei. Aer curat, miros de pamant si de tara...pret de cateva minute, ceva imi amintea de casa. Soarele stralucea placut, vantul adia usor si totul in jur era linistit. Iluzia casei a disparut insa ca un miraj spulberat de o pala de vant atunci cand am vazut gaedul viu din fata caselor taiat cu rigla. De fapt..gresesc..cred ca linia tufisurilor alora era mai dreapta decat rigla mea. Asa ceva nu are ce cauta intr-un peisaj de acasa. Nici moara de vant din departare nu prea se pupa cu...plaiurile mioritice, lasand la o parte porubmul, crescut tot la acelasi nivel. Unde mai pui ca fiecare cultura de ce o fi fost cea , legume , fructe, cereale..avea in fata o pancarta pe care, intre alte cifre, figura inaltimea pe care ar trebui sa o aiba. Sa zicem ca..asa e pa la ei. Frumos, foarte frumos..se spune ca ordinea e Raiul si haosul e Iadul. Totusi, parca era PREA ordine...prea uman, prea putin natural. Si totusi, frumos. Ridicandu-mi ochii de la drumul ingust spre cer, imi aminteam de cuvintele grecoaicei din primele zile " Cerul e mai aproape aici decat acasa". Nu stiu exact cum vine asta, dar avea dreptate..poate din cauza norilor, poate e culoarea...nu stiu..dar asa e..e mai aproape. Uitandu-ma la ceas ( asta e un mod subtil de a spune ca pt sa merg cu o mana fara probleme) vad ca trecuse deja o ora de cand plecasem din fata casei..Dupa o scurta orpiere la o mica, bisericuta din apropiere,gri-mohorat pe interior, dar superb colorata de lumina albastruie filtrata prin vitralii, pauza de bere! O mica taverna (sa nu-i zic carciuma) locala, cu bere belgiana blonda...rasete, glue , prietenie. Inca cateva minute si .spre casa !

Luni a fost prima zi de scoala adevarata..Gata cu cursurile de Dutch si cu zane micutze si falfaitoare in loc de profi. Of! Profesori adevarati, copti, si seriosi...totusi deschisi si prietenosi. Spre surprinderea mea, clasa e foarte mica. Tot programul SCOPE , din care fac parte, are 12 elevi. Obinsunit cu sali imense, ticsite cu pana la 200 de capete,  sala cu 12 oameni mi e pare inedita....iti mai alunga senatia de strain si...mare. De fapt, si cladirea e prietenoasa...luminoasa, cu ferestre mari, cat un perete, larga si primitoare. Atmosfera linistita si linistotiare. Saptamana a trecut repede, fara prea multe cursuri...joi a fos franceza..o profa scunda, grasuta, cu ochi de om bun si zambet voluptos si obez. Voce harshaita , raraita si ton urlator, agitat, tipic frantuzesc. Pentru prima data de cand sunt aici, m-am simtit si eu mandur ca sunt roman....am zambit larg si am ridicat umerii..poate prea mult, poate prostesc, dar..totusi! Profa a zis ca e fericita ca are si anul asta un roman in clasa, pentru ca romanii sunt intotdeauna cei mai buni. "au vocabular si  eleganta".

Ok..acum..agitatie, emotii, cola! Maine plec la Paris..orasul ala!...nu stiu..e...coplesitor? Un cuvant care nu-mi sta in vocabular, dar atat de potrivit acum...Orasul de care am auzit prima data de prin povesti si reviste cu benzi desenate...orasul ala pe care nici macar n-am vrut sa mi-l imaginez in vreun fel pentru a nu-i strica farmecul despre care toata lumea vorbeste. Orasul din filmele de la orele de franceza din liceu....orasul cu muzica de cabaret, cu pictori impresionisti, cu Cocosatul  de la Notre Dame, cu cafenele si vin..cu..viata lui unica. Orasul pentru care s-a invientat cuvantul "boem" . Tremur de nerabdare sa ajung acolo, sa-i simt strazile , istoria, povestile si viata..si sa incerc sa va povestesc bucatica mea de Paris !

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Brugges

Azi a fost repaus! Pauza ! Liniste, dupa o saptamana incarcata. Gatit, somn si baschet. Saptamana a trecut repede, cu examene, emotii, despartiri de colegii de dutch, de profe . Vineri a fost..ca sa zic asa...gala! Plimbarea la Brugges. Primul lucru pe care l-am aflat despre orasul asts ca ii zice Venetia Nordului, ca are canale, poduri si d-astea ( Ulterior am alfat ca mai sunt cel putin doua "Venetia Nordului" - nedumerire) Drumul l-am facut cu autocarul...plecarea imi amintea oarecum de semntimentul ala pe care il aveam in primele excursii in calsa a 3-a , a 4-a.Dupa o ora de mers pe o autostrada cu 3 benzi, care nici macar nu e unul din drumurile lor cele mai importante, in zare se vede, incetosat, un turn. Momentul a fost ciudat , deoarece cosntructia parea foarte indepartata si totusi se vedea foarte mare. La o ora si ceva dupa ce l-am vazut de la distanta, ma aflam la poalele lui, primul punct marcant al orasului. Cel mai inalt turn de caramida din Europa 126 m - O suta douazeci si sase !!! Daca pe mine, acum , in secolul asta afurisit, plin de zgarie-nori si cladiri uriase m-a uluit maretia si perfeciunea turnului ce parea sa tina cerul, ma intreb, oare, cum aparea el in mintea relativ seaca a unui orasean medieval, flamand si paduchios care isi taraia, blestemat sa se nasca in Evul Intunecat, zilele, pe strazile orasului pustiit periodic de ciuma. Strazile orasului vechi - nu-i zic Centru Vechi pentru ca e un intreg orasel medieval, asa cum a fost el cosntruit, neatins de vreme - izvorasc din piata centrala, pazita de maretia turnului, care exterior. La cateva sute de metri, alte doua turnuri sfredelesc cerul sfidand vremea in care au fost construite si amarul de timp ce a trecut peste ele. Parca n-au imbatranit deloc..de fapt, de ce ar face-o? N-au calendar, n-au ceas...nu au viata si nu stiu ce e moartea. De ce ar imbatrani? Poate v-am plictisit de descrieri de orase vechi,cu caramzi rosi si paitra cubica pe jos - la urma urmeri, dar vreau sa continui...orasul asta chiar ma impresionat...dincolo de turnuri si caramizi, are o viata aprte. De exemplu, e strabatut in lung si in lat de calesti frumos lucrate in lemn, trase de cate un cal superb, urias, lucios. in fata caruia iti vine sa te pleci. Birjarii poarta cu totii palarii de paie cu pamblica. Domnii iti zambesc prietenos din spatele mustatilor grizonate si rasucite iar doamenle, in general tinere, surad, lasandu-si in vant pletele roscate, strangand fraiele in minile mici, acoperite cu manusi de piele. Vitrinele magazinelor arata ca poarta de intrare spre o poveste. Fie ciocolata incantatoare, fie paine calda, fie jucarele. Pierde-vara cum sunt, am intrat in mai toate..In magazinele de jucarii intrai intr-o lume din care nu mai vroiai sa iesi. De peste tot de priveau soldatei cu brate incordate si priviri serioase, regi mustaciosi si hazli, papusele cu obrajii imbujorati si tot felul de animalute cu priviri senine si buclucase, toti vii, prinsi parca doar pentru o clipa intr-o mica bucata de lemn pictat. Orasul are insa, multe fete...langa cea jucausa, mica, dragalasa si calda, se afla cea sobra si mareata ( am vrut sa continui seria de antonime, dar "rece" si "dur" nu se potrivesc) . N-o sa insist foarte mult cu descrierea marii catedrale. O sa spun doar ca, ceea ce e cu adevarat marcant la ea e ca, in centrul salii imanse se afla suspendata o cruce uriasa, ce ne acopera pe toti, protectoare, biruitoare, temuta si datatoare de speranta. Hristos cel rastignit priveste in jos, dar nu-i poti intalni privirea. Parca si-ar feri-o. La  ceteva sute de metri de aici se alfa o bazilica micuta ce m-a cutremura si m-a marcat, probabil, pentru tot restul vietii. Trecut de lemn vechi, pietrificat, am intrat intr-un spatiu mic, rece, si intunecos, luminat si incalzit doar de lumina unei ferestruci, de lumanari si de muzica de orga. Acolo, undeva langa un perete lateral, se afla o satuie a Maicii Domnului, plangad viu si cu foc peste trupul mort al unui Hristos insangerat, ce ii zace inert in brate. Dar nu asta e cutremurator...ci inscriptia din fata. "Va rugam, o rugaciune pentru cei care mor in aceata clipa" , scris in patru limbi si luminat trenurator de lumanari. Prima sezatie a fost o seznatie ciudata in gura...o caldura neobisnuita, ca o zvagneala, o caludra amara, o caldura rea....usor s-a transormat in amareala, apoi in frig si un usoar tremurat. Da..m-am gandit! Ma gadnit la sutele, miile....cati or fi, numai Dunezeu le stie numarul, de oammeni care se stig chiar in clipa aia, la fel ca una din lumanarile din fata mea, care, ramase fara ceara sau batute de vantul rece si cinic, se sting, fara drept de apel. Soarele calduros de afara mi-a mai colorat gandurile, dar senzatia aia si..ideea in sine n-o sa-mi paraseasca niciodata cotoalenele mintii si ale inimii. Am pleat cu pas rar spre unul din podurile - zecile de poduri - de pe care se facea imbarcarea..de, imbarcare! Plimbare cu salupa pe canalele orasului. Din punctul meu de vedere, daca nu faci asta, ai fost degeaba in Burgges. Din pacate, din ditai grupul de 50 de oamemni, numai eu si cu frantuzoaica mizuta si indesata, cu mutra de cartita, dar atat de prietenoasa si deschisa, am fost atat de inspirati. Turul dureaza 30 de minute, care trec ca 5, timp in care a trecut pe sub poduri, am facut cu mana doamnelor elegante ce ridicau paharele de bere in semn de salut de pe terasele restaurantelor spalalate de apele canalui, am trecut pe langa scari rasucite ce dadeau spre apa, am vazut "cea mai mica fereastra gotica din lume" - ceva de genul..o ferestruica de 15/15 cm intr-u perete imens de catedrala, si a admirat razele soarelui printre frunzele copacilor ce-si lasau crengile in apa. Superb! La coborare, am trecut pe langa statuia lui Yan van Eyck, un pictor renascentist flamand, cam trazni,t cu care am facut cunostinta acum vreo 6- 7 ani, gratie doamnei profesor de Istoria Artei din scoala generala.

Cam asta a fost...intorsi la autocar, Zana cea Micuta ne astepta,entuziasta,  mai topaitoare si mult mai euforica decat de obicei , cu un pix si un carntelecu mana stanga plina de scris lunguiet, cerandu-ne tuturor, drept cadou de depsratire, expresii si cuvinte in limba noastra, de genul "salut!" , " o bere, te rog" , "multumesc", "pa" ( ce alceva trebuie sa mai stii cand pleci in alta tara?) Cu cateva zile inainte, si cumparase din Lille un breloc cu o vacuta...spunandu-mi ca ii plac foarte mult. Prin urmare, am considerat abslout necesar sa o invat sa spuna " Te uiti ca vitelul la poarta noua". I-am explicat ce si cum, de unde vine si s-a distrat copios, zambind cu admiratie si surptindere la adresa inteligentei vacilor din Romania care, in mod normal isi cunosc singure drumul pana  acasa .

joi, 15 septembrie 2011

Inca o pagina

Gata ! Mi-am aruncat puloverul pe pat, mi-am scos camasa din pantaloni, mi-am descheiat gulerul si m-am trantit pe scaun ! A trecut. Am dat examenul...si cu asta...s-a incheiat si cursul de dutch. Se intoarce o pagina...din pacate, asa e cu paginile. La inceput, e ciudata, cu litere straine si greu de descifrat. Apoi..incepti sa o vezi ca pe o provocare, ii simti textura, mirosul si incepti sa iti apropii ochii de foaia ei galbuie. Literele par , incet inncet , a se uni si a da nastere a ceva familiar, prietenos...iar cand incepi sa te obisnuiesti cu pagina, sa iti plimbi linistit si zambitor ochii pe ea, iti opreste privirea coltul din dreapta jos....da! Trebuie intoarsa!

Ce pot sa spun..mi-a placut cursul, chiar mi-a placut. Incarcat, complicat, dar dragut. Predat cu stangacie, dar cu o stangacie vesela, prietenoasa si dragalasa, cara, pana la urma, isi atinge scopul mai bine decat rigoarea unui profesor sobru si experimentat. O sa-mi fie dor de "zana cea micuta", de topiala ei continua, si de zambetul complice atunci cand imi mai arata cate o greseala pe foaia de examen sau imi mai strecura cate o sugestie, facandu-mi semn cu degetul "shht". Ma gandeam ca cele trei profe, toate zambarete si prietenoase, au fost perfect alese. Neerlandeza e o limba greoaie, inchisa, cu litere care iti raman in gat si care necesita mult chin pentru a le scoate de acolo. Cu cuvinte care cad ca niste bolovani, unele greoaie, altele mici si tocite. Daca ar fi fost predata de cine stie ce matahala blonzie cu privire holbata, cred ca jumate am fi plecat acasa dupa prima ora ( cealalta jumate, cei mai curajosi, urmand sa plece acasa dupa pauza) Dar asa, cu spiridusi in loc de profesori, a fost chiar umana, indraznesc sa spun simpatica.

In alta ordine de idei, pastrand insa cursul nostalgiei ce imi da tarcoale inca de aseara, ma gandeam ca astazi e 15 septembrie...stiti voi...data aia..temuta...care iti curma cu cinsim vara. Ziua cu flori, cu uniforma in patratele,povesti de vara despre balaurii rapusi si castelele cucerite, mai apoi cu pupaturi, imbratisari si strangeri puternice de mana ( ca doar de-acuma suntem barbati) Ziua cand intram purtand in minte nisipul fierbinte al marii pe culoarele reci si intunecoase ale liceului, urcand treptele inguste de dincolo de usa metelica rosie, mergand grabit spre sala 6, scartaind parchetul sub picioare, si asezandu-ma la locul ce il parasisem cu trei luni de vara inainte. A ,da...si ma gadeam la...stiti voi..prima zi de scoala. Va mai amintiti ceva de ea?  Nu insit mult pe asta. Nu vreau sa va plictisesc cu sentimentalisme. vreau doar sa va spun ca toate amintirlie, uniforma,cravata maronie, ghiozdanul rosu..imbratisarea grasana a doamnei invatatoare..se sterg..apar ca intr-o poza. Ce-mi amintesc insa foarte viu seara dinainte. Emotii, fiori, ganduri...ora 23 30 si nu puteam sa dorm..la varsta aia, ora 23 era un tabu. Nici nu stiu daca o mai vasusem pana la varsta aia pe ecranul negru al ceasului cu afisaj. Din lipsa de somn,am facut o escapada curajoasa pana in bucatarie. Acolo,pe masa, intr-o ulcica violet de plastic, se lafaia un morman copios de strugrri negri si grasi.Pentru mine,asta e prima zi de scoala. Gustul strugurilor, in combinatie cu emotia gandului la ziua ce urma.

In speranta ca nu am derapat prea tare, va doresc o zi de 15 septembrie cat mai frumoasa!

miercuri, 14 septembrie 2011

Lille

Pe masa e dezordine. In stanga cartea galbena si groasa de dutch, deschisa peste niste foi cu scris chinuit. In dreapta agenda groasa cu spirala, stiloul rosu de examen, pixul, bliuta saritoare si telefonul. Langa manea mea, paharul cu strumfi. 11:37.Cravata colorata ma asteapta cuminte atarnata de cheia sifonierului O ora jumatate pana la examen... Totusi, dupa atata invatat, timp destul pentru o scurta povestioara.

Luni am fost la Lille, parte din cursul de Dutch..ca sa.vorbim cu oamein pe strada..( ?! ) Ideea era ca belgienii consiedara Lille-ul parte din Flandra dar..toata lumea vorbeste franceza acolo...Unde mai pui ca toti au alura aia de slabanogi inalti si mutra ascutita si blonzie pe care o gasesti in dictionar la cuvantul " francez". Orasul, cat l-am vazut, e..vechi si nou. batran si tanar. Mall-uri langa catedrale, arhitectura flamanda si pereti de sticla..Nu stiu cum, dar totul se armonizeaza.Trotoarele si strazile pavata cu piatra cubica, ici-colo cate o piata cu un personaj impunator care te priveste gri de pe un soclu inscriptionat in piatra. Vecha piata a orasului pastreaza perfect parfumul...vremurilor de glorie. Ceasul cladirii cu caramizi mici si rosiatice ce era candva Bursa indica monoton si plictisit ora exacta. Turnul camerei de comert te priveste ca un urias puternic dar binevoitor si simpatic. La cateva strazi mai incolo, o catedrala...impresionanta nu prin dimensiuni, ci prin finisajul baroc-roccoco, incarcat si dantelat. Ce m-a impresionat insa cel mai tare a fost Notre Dame de la Treille, o cladire mare, butucanoasa, fara turle, si fara inflorituri, cu un acoperis ascutit cu forma de triungi echilateral. Linii putine, lungi, drepte si articulate brusc. Fatada e reneovata in stil contemporan, fapt care de face sa te gandesti urcand treptele lungi si inguste, ca vei vedea o biserica noua. Odata intrat in bisercica, insa, intri in alt timp..poate in alta dimensiune. Sfintii te privesc milostivi din statile colorata de piatra sau lemn. La picioarele lor , sunt asezate zeci de lumanarele, agitate de vantul ce suiera mistic, ce le lumineaza fata imbatranita. Sentimentul e altul decat la noi. In bisericile noastre micute si afumate de lumanari, cu icoane calde si uneori scorojite de vreme, Dumnezeu pare mai aproape, mai cald, mai uman, mai prieten. Aici, Dumnezeu e mare, e stapan, e atotputernic, dar pare protector si drept. Poate infricosator de drept. Statuile sfintilor te mai linistesc, parca, iti mai alina fiorul coplesitor ce aduce a teama. Imi fac cruce ortodoxa, ma rog..totusi, Dumnezeu e peste tot acelasi, chiar daca se arata altfel. Parasesc catedrala cu inima plina si gandul aiurea. Dupa zece minute petrecute la centrul turistic printre vederi, brelocuri si magneti de figider, plecam spre oras. Calatoria se incheie cu o bere blonda, frantuzeasca, scarboasa si fara gust , acompaniata insa de o clatita uriasa cu suca si cascaval, cu gust placut de lapte si faina.

E tarziu. Trebuie sa va las. Ma asteapta examenul oral...imi iau mintea,zambetul si stiloul cu mine..si va las! Multumesc ca ati citit. 

marți, 13 septembrie 2011

Reflux la Marea Nordului

Ok...sa zicem ca am batut destul campii in ultimele doua postari....ar fi cazul sa revin la lucruri mai conrete, mai ales ca sunt putin in urma cu evenimentele.

Ziua de sambata a fost una dintre cele mai frumoase de cand sunt aici si, oricate s-ar mai intampla, nu cred ca ar putea sa o scoata nimic din top 10. Excursia la mare, la care ma gandeam de cum am aflat ca plec in Belgia, e o amintere pe viata. Emotii, fior, veselie, uimire. Stand rezemat pe fotollliul prea rigid al trenului, ma uitam pe geamul (curat ) la casele inalte, de caramida bruna si cu acoperisuri zzigurate ce alergau afara si ma intrebam, asemeni unui copilas care merge pentru prima data la mare si isi sacaie mama cu tot felul de maruntisuri : cat de rece o fi apa?, cum se simte la prima atingere? vantul e rece sau mangietor? nisipul..oare cum se simte la talpi? primul val si vantul care imi ciufuleste parul. Reveria mi-a fost intrerupta de privelistea unui...nu stiu cum sa-i zic, rau, fluviu, garla....in fine, apa curgatoare, pe care plutea albe si borcanate cateva yachturi. "Ne apropiem !" Si intr-adevar, la cinci minute....am ajuns Oostende! Coborat pe peron, aerul cald, prietenos, ce mi se scurgea pe fata in scurte rafale, compensa intrucatva lipsa soarelui, ascuns de niste nori lunguieti si intunecati. Dincolo de cladirea veche a garii, cu arhitectura flamanda, se ridica urias un..VAPOR! Timp de cateva minute, am crezut, in uluiala, ca acolo e marea...la douazeci de metri de gara. N-a fost asa..era "doar" un fel de exponata. De altfel, tot orasul era plin de barcute mai mari sau mai mici ( cam ca alea din camera mea) asezate in mijlocul intersectiilor sau in parcuri. Oras marinaresc ! Unul din bulevardele ce se rasfirau din piata garii ducea spre "Centrul Vechi". Urmand strada lata cu trotuare inguste, trecem pe langa o imensa catedrala..cevea..intr-un stil.. eva intre gotic si baroc., cu doua turnuri ce perforau linia relativ joasa a orasului. Cenuiusl pietrei invechite se armoniza perfect cu cenusiul cerului.Continuand plimbarea de-a lungul strazii late, ce urca terminandu-se intre-o terasa, parca ghiceam marea dincolo de barele metalice ale unui balustrade. Dupa cinci minute de mers cu respiratia taiata, da..Marea Nordului! Batrana si cenusie..dar vie. Navigata de Vikingi si patruluata de crucisatoarele Germane, si totusi..calma, linistita, imperturbabila. Nici macar copii roscovani si dintosi ce topaiau in toate directiile pe plaja nu o deranjau. Plaja, da, plaja! Nici eu nu ma asteptam...vreo douazeci si ceva d metri de plaja rosiatica, cu nisip fin si umed, plina de tot felul de personaje..unii dormitand in haine de strada, altii jucandu-se pe mal, altii cu eterna bere, privind in gol intr-o pitoreasca contemplatie betivaneasca. Ma aplec, ma sterg pe maini cu nisip, il simt, il strang, ca de fiecare data cand ajung la mare, ma ridic..si ma duc spre apa, fara sa ma gadesc la nimic altceva decat la frumusetea marii. Imprudenta mi-a fost rapid taxata de un val rece, ce mi-a udat picioarele si mi-a oprit viseara. Ok...venit, vazut...ce mai lipseste? aa,da ..Cucerit ! Parasesc pentru cateva minute plaja ca sa ma echipez..si..iata-ma! Gata de baie. Amicul lituanian se balacea la mal cu o mutra lui blonda si barboasa de urs polar.Incep sa intru treptat..rece! Foarte rece! Dar nu mai rece ca Lacul Podragu....sa-i zicem un 15- 16 grade. Intru mai usor decat ma asteptam..cand, deodata..mi se taie respiratia. Cu un ras isteric, lituanianul imi explica, intr-o egleza rusificata, cum ar trebui sa ma obisnuiesc cu apa. Imi explica...punctul lui de vedere..in cel mai practic mod cu putinta: botezandu-ma cu marinimie  cu apa  rece si sarata. Orice incercare a mea de a ii zice sa se opreasca era omorata din fasa de inca un val de stropi ce-mi opreau repiratia, in cel mai propriu sens al cuvantului. In fine, odata obisnuit cu apa  ( nu ma asteptam , dar la un moment dat chiar nu mi se mai parea rece) am inceput sa inot...si am inotat, inotat si iar inotat..vreo 20 de minute. Dupa ce am iesit, in aerul mai cald decat apa, m-am sters un pic...si...asta a fost! Primul pas fusese facut! Urmatoarele bai au fost...fara niciun fel de problema ( se mai si incalzise un pic) In timpul asta, prietenii spanioli se aruncau in cap in apa de lamal, urland si dandu-se de-a azvarlita. Oameni voiosi si prietenosi....Dupa ce ne-am cogelat suficient, am incins un voley pe plaja...in 8 oameni sau mai mult. Sarituri, tranta in nisip, mai cu mana, mai cu piciorul...am reusit sa tinem cateva mingi bune..la cele mai lungi sau la mingile repsinse cu eforturi supraomnesti, rasunau aplauze furtunoase. E frumos sa le auzi, sa stii ca sunt petru tine, atunci cand te ridici scuturandu-te de nisip. Dupa vreo douzeci si ceva d eminute de joaca....soc! a uit spre mare...plecase vreo 25-30 de metri in spate. Nu mi-a venit sa cred. Pierdusem total din vedere ca Marea Nordului are maree. Sentimentul a fost....cum sa va zic...eram ca un...hmm...ca unul care a trait in desert si vede pentru prima data un lac. E...de negerscris...radeam si ma minunam in acelasi timp. Citisem doar in carti despre maree. Nu speram sa ajung vreodata sa vad asa ceva...si mai ales..nu stiam ca e ATAT de rapid. In locul in care cu mai putin de 30 minute inainte ma balaceam cu apa pana la gat, acum se plimbau fericiti oameni aplecati dupa scoci. Unii isi intindeau chiar cearseafuri pe locuri uscate. IN MARE. Bucuros, uluit, nedumerit, zambaret. Astea sunt cuvintele care ma descrieu cel mai bine atunci. Soarele dadea sa iasa dintre nori, poleindu-le marginile cu auriu peste peisajul asta incredibil. Dupa cateva poze, discutii la o bere flamanda brun-roscata, cu gust dulceag si usor, dar cu 9 % alcool,si mult nisip...spre gara si spre casa!

Sunt un pic in urma cu povestile..trebuie sa va spun despre Lille...acum a grabesc pentru ultima lectie de dutch...se intoarce o pagina..sunt emotionat, trist, dar si bucuros...va urma...

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Despre oameni, zane si alte alea

Ultima postare a starnit multe reactii...m-am bucurat mult ca mare parte dintre voi mi-au inteles gandul si cativa chiar s-au regasit in el. Buna sau mai putin buna, a reuist sa va atinga cat de cat. Cum cea mai mare teama a mea legata de scris in general si de bloguletul asta in particular e ca as putea sa scriu ceva total neinteresant, sters si plat,  am ezitat sa mai postez zilele asta, in lipsa unui subiect cat de cat... Atunci cand arunci pe jos o mingiuta de cauciuc, cada zgomotot si sare de cateva ori, terminandu-si topaiala in salturi scurte si rapide. Atunci cand arunci o bila de plastilina, cade fleoscaita si nu produce niciun efect notabil. In urma analogiei asteia, poate intelegeti mai bine...mi-e frica si urat de bile de plastilina. Fara sa-mi dau seama, am cazut intr-o  competitie d-aia sacaitoare cu mine insumi si - stiti ceva ? - mi se pare foarte adevarat ca cel mai dificil adversar iti esti tu insuti.

Ar fi totusi absurd sa ma opresc din scris doar din cauza asta...M-am trezit, mi-am facut curaj si m-am gandit sa va povestesc despre un gand cu care m-am tot jucat zilele astea. Cu totii cunoasteti pasiunea mea pentru oameni, sa vorbeasc cu ei, sa ma joc, sa ii ajut dar mai ales sa ii studiez si inteleg. Poate e o nebunie sa incerci sa intelegi un om..poate ca un om e ceva total de neinteles pentru un alt om...dar asta e alta discutie. In aceasi directie insa -am gandit daca i s-a parut pana acum cuiva greu,aproape imposibil, de descris un om. M-am tot gandit cum as putea face asta..am o gramada de material aici...turcoaica cu fata lunguiatza si zambet larg, frantuzoaica indesata si cu voce precipitata, lituaniana cu par de soare si ochi albastri, cehul blond si ciufulit..si multi altii. Poate nu stiu eu cum se face, nu am tehnica si nu am stil si ar trebui sa a las de scris in secunda asta, fara sa termin macar cuvantul.....dar mi se pare incredibil de greu sa ii pun pe toti oamenii astia in randuri de litere negre. Intr-o tentativa fara sesn de a imi scuza incapacitatea asta, m-am gandit ca problema vine, poate, de dincolo de mine.Poate ca literele sunt prea mici , oricate ar fi ele, oricum ar fi alese si aranjate, ca sa cuprinda un om. Am incercat sa fac asta cu Zana cea Micuta....va amintiti? Profa de neerlandeza, cea mititica, neastamparata, ce gesticuleaza larg, rapid si falfaitor si te priveste verzui si istet din spatele ochelarilor dreptunghiulari. Fascinat fiind de personajul asta, am incercat, la un moment dat, sa il descriu. Asa cum un pictor isi masoara din ochi un model, incearca sa il inteleaga si sa il simta si apoi traseaza cateva linii rapide si sacadate cu un creion negru, pentru a le transforma cine-stie-cand intr-un desen real, am incercat sa realizez o schita in cuvinte ( a se vedea ce face Horia la ore :)) ) , pentru a o tranforma vreodata intr-o descriere reala, d-aia studiata, tehnica si ordonata. Privind-o si masurand-o discret, notam , pe un carnetel cu foi lungi si inguste, "trasaturi semnificative". Cuvintle candeau,insa, in scrisul meu scalciat, fara nicio  noima. Trimiteau doar vag catre ceva asemanator cu personajul de descris si nu se legau de niciun fel.Am vrut initial sa ii dedic o postare intreaga, dar mi-era foarte greu sa cuprind in cuvinete tot ce inseamna si transmite ea. Ma loveam mereu de banalitati si clisee. ( Incep sa urasc tot mai mult oamenii care spun lucruri aiurea si fac din cuvinte frumoase banalitati...mare parte din lucrurile pe care as fi vrut sa le scriu ar fi fost plictisiotare pt ca le aud de mii de ori, fara nicio semnificatie. ) Am ales o varianta simplista de a o descrie, cu cuvintele alese din notitele de carnetel) (vezi mai sus) dar, sper, mai relevanta si citibila decat o lista de clisee. Si totusi e banala...comuna...si nu transimte mare lucru  Atunci m-am gandit, idee cu care mi-am facut sa taca multe alte ganduri legate de descrierea de personaje, ca pur si simplu NU POTI face asta. Nu poti reda cu precizie un om in cuvinte. De ce? Pentru ca, din punctul meu devedere, un om e mult mai mult decat suma unor trasaturi, oricat de bine ar fi redate. Ca sa intind un pic coarda, as zice ca nici macar o fotografie sau ceva nu rezolva problema. Un om e mai mult decat suma unor trasaturi ce pot fi redate. De fapt, nu mai mult ci cu totul altceva. O energie, o impresie, o vibratie...un sentiment. Totusi, cel mai probabil voi continua sa ma joc cu cuvinte pentru a incerca sa va aduc in fata niste oameni...dar..in urma argumentului de mai sus...cred ca ati inteles ca nu o sa fiu multumit de rezultat.

In speranta ca nu v-am plictisit, va las....cica azi ne plimbam prin Belgia. Aventura? You never know...

marți, 6 septembrie 2011

Tot ce nu v-am spus pana acum

E frig ! Foarte frig ! Si vant ! Si ploua ca naiba ! De duminica nu s-a mai intamplat nimic interesant...d-asta nici n-am postat ieri...nu vreau sa va plictisesc cu cine stie ce chestie lipsita de continut. As vrea, totusi, sa destainui cateva lucruri...

Pentru inceput asa vrea sa va spun ca acum, cand lucrurile incep sa intre intr-o usoara si placuta rutina, e prima data cand aud cat de liniste e aici. Aseara , cand sa adorm, devenea din odihnitoare chiar apasatoare...m-a linistit insa lumina....da..lumina! Camera mea e placut luminata nopatea de o lumina alba  palida si rece de felinare. Plimbandu-mi privirea intre umbrele de pe perete, mi-am amintit de sentimentul care ma incerca in nopatea dinaintea plecarii. Ma uitam la toate lucrurile dragi, toate nimicurile marunte care ma privesc zambitoare si prafuite de pe rafturile caereu mele, si ma gandeam ca cinci luni o sa locuiesc intr-o camera care nu e a mea, o camera rece, straina, si mai ales goala! Ei bine, nu ma simt asa...nu pot sa zic ca simt ca locul e al meu..dar..parca simt ca sunt eu al lui..in sensul ca....ma potrivesc. Zimtii mei de piesa de puzzle se potrivesc cu scobiturile locului. Ce ma nelinisteste, insa, e faptul ca, odata cu distanta spatiala care e acum intre mine si casa, s-a deschis o mare prapastie in timp.Desi nu am decat vreo 11 zile sau ceva de cand sunt aici, totul de acasa pare trecut demult...undeva, ca intr-un film vechi. Marea, muntii, plimbarile de seara, masa de craciun, cina in familie, mirosul sifonierului de acasa, sunetul interfonului, ceasca de ceai cu peretii inverziti, covorul verziu din camera mea, ochelarii de citit ai bunicului de pe biroul negru de lemn masiv, imbratisarile, ofurile, zambetele si glumele voastre, ale tuturot celor care cititi si care nu cititi ce scriu aici.... Nu, n-am uitat nimic si nu mi se incetoseaza amintirile..doar ca..par...candva..nu rupte, dar puse intr-o cutie...cutie? Nu..e prea..inchis...Perete de sticla?  Prea rece..nu...ca...ca la cinematograf, pe un panou. Imi aminesc, vad, simt dar nu pot intra in ele...mi se par..departe, in urma, si in allta lumea. Asta ma nelinisteste...nu timpul, ci faptul ca ma rup, pentru o vreme, de lumea mea...si ma gandesc, continuandu-mi firul ideilor, oare o sa pot intra inapoi in filmul de pe perete?

Ploaia doasa cade oblic pe asfalt iar vantul spala strada cu suvoaie. In camera nu se mai aude decat tzacanitul enervat al tastelor si vajaitul surd al ventilatorului. Detaliile uitate despre care vroiam sa va povestesc initial au fost acoperite de o usoara..sa-i zicem refulare de sentimente ce m-a purtat pret de un paragraf. Le las pe altadata...

duminică, 4 septembrie 2011

Week-end in Kortijk

Ok...ultima postare a incehait-o cu petrecerea ungurilor..deci o sa o continui de acolo. Dat fiind ca noi aveam cea mai mare casa de studenti din oras, cea mai mare curte si cea mai mare gasca, locul de adunare si petrecere e la noi. Vineri a fost ziua unui lui Aghi ( asa se pronuntza, nu stiu cum se scrie si nici nu prea imi pasa,sincer sa fiu- probabil era diminutiv de la Agnes sau ceva) , o tipa inaltuta dar cu conformatie robusta spre bondoaca, cu parul de un galben tipator, cu privire incruntata si mult prea mult machiaj negru in jurul ochilor. Toate acestea ii dadeau alura unei ciori infuriate, gata sa se lanseze intr-o o criza de croncanit. Cuvintele de ordine ale petrecerii au fost "caterinca" si "panarama", cuvinte cu care tovarasii meri brasoveni au tinut sa le imbogateasca cultura strainilor( pe langa multe alte zicale si expresii romanesti asupra carora nu ma voi opri) . Muzica nu prea a fost, dar atmosera a fost destul de ok, pana cand "ai nostri ca brazii" au inceput unul cate unul sa cada pe capete ca doar, deh, suntem studenti.... In afara de fete cu alcoolemie prea mare, ce le cauza o prea mare pofta de...viatza si petrecere, n-ar fi nimic notabil. Poate doar finlandezul..da, finlandezul! Stiti ce se spune despre nordici...oameni seriosi, sobrii..Ok,  la ore.s-a verificat asa..sunt foarte inteligenti si interesati...O stiti pe aia cu bata in balta? La un moment dat, un finlandez inalt, slabut, blondut si carliontat, ce tot intra in casa si iesea dupa 5 minute pentru a scupia cu gratie si elegantai gura de bere, s-a jucat cu cine nu treabuia...l-a gasit sa strezeze un tip pe jumate rus pe jumate lituanian, cu mult sange fierbinte, atat in sensul bun al cuvantului cat si in cel rau. Cand am vazut ca lucrurile se ingroasa, dat fiind ca nu ma impacam cu ideea de a avea un afis cu un finlandez in marime naturala pe perete, am incercat sa contribui la aplanarea conflictului. Filandezul cu sticla in mana a fost aruncat intr-un colt iar lituanianul distras cu petrecerea. Problema e asa : tipul ala, finlandezul, era cel mai filozof betiv pe care l-am vazut in viata mea - idiotul dracului! Din doau in doa minute, isi mai amintea, intre doua guri de bere, ca l-a jignit pe lituanian si trebuie sa-si ceara scuze..si zicea ca nu a vrut sa-l jugneasca..si ca e un om rau ca nu il iarta...si ca el e un om bun si nu merita s afie tratat la modul asta. Tentativele prietenului lui de a il duce acasa esuau lamentabil. La douazeci de metri de casa, creierul lui de betiv de sant facea "click" si ii spunea ca trebuie sa se intoarca sa discute cu lituanianul. ( discutia ar fi fost scurta,cel din urma avand bratul cat tot corpul finlandezului). Intr-un final, am hotarat sa-l liverz personal acasa pe betivul cel ordinar...gandurile si spusele lui atingeau un grad inalt de filosofie etica..dar era, oarecum, inconsecvent.pentru ca oscila intre " I am a bad man beacause I offfended - hic- him, I must go back and appologize" si " His blood woul look great on my knife. I have to go back and make him scream like a little girl". Din nenorocire, ambele variante contineau ideea de intoarcere. Intr-un final, l-am adus acasa, nu inainte,insa de a se consola, vorbind despre lituanian cu urmatoarele cuvinte. "What did he want from me? He was only a Romanian..he is a poor man". (comentati voi asta) La intoarcerea acasa, cand l-am spus prietenilor ca "idiotul" e inapoi acasa, am auzit un protest vehement de la un alt finlandez.."nu era idiot,era doar beat". I-am explicat ca numai idiotii se imbata in asa hal incat sa isi pumni in gura , sa faca filosofia generala a conflictului si sa mai spuna si tampenii. Replica a venit scurta si seaca " asa beau oamenii in Finalnda".

Astazi a fost una dintre cele mai frumoase zile in Kortrijk, plimbare in centru cu bicicletele, incununata de cea mai bna cioclata calda pe care am baut-o in viata mea, pe terasa mall-ului, cu vedere spre turnul unei catedrale. Pentru sfarsitul de week-end,se anunta o seara romaneasca, cu O bere si un Andri Popa la chitara.

vineri, 2 septembrie 2011

Dragu-mi-i veselia !

E al " nu stiu cate"-lea titul la care m-am gandit pentru postarea de azi, dupa "volijke vrijnden" , "ura si la gara", "lost in kortreijk" si multe combinatii intre toate cele mentionate. Am hotarat sa le iau pe toate pe rand, dar cel mai mult m-a marcat asta...Stiti cantecelul ala a lu' Ducu Bertzi, "Dragu-mi-veselia? ( daca nu, puneti mana si ascultati :http://www.youtube.com/watch?v=e7SGpJnC2rU ) Va imaginati o sala de straini (belgieni, finlandezi, unguri, spanioli, slovaci...in fine, toate neamurile Babilonului) fredonand melodia asta, batand ritmul in masa si aplaudand furtunos la sfarsit? Sentimentul a fost.coplesitor....la sfaristul orei de dutch am avut ocazia sa punem melodii din tara noastra...nu s-au bagat decat patru dar..diferenta a fost..soc.La toate celelate, nimeni n-a miscat nimic. La a noastra, au inceput sa danseze, sa rada, sa fredoneze...II e cuiva rusine ca e roman? Sa se mai gandeasca odata! Ticalosi sunt peste tot, e drept, dar Romania nu e a lor. Romania se scrie cu "R" mare si are un spirit minunat, vesel, viu, prietenos. E vie, vesela si prietenoasa! ( a,si...apropo..asa se construieste un brand de tara, nu cu frunze verzi pe pereti)

Ok.care e faza cu "vrolijke vrienden"...e un cantec belgian, vesel si prostut asa, simplu, dar care iti (sau , cel putin, imi) inpira o veselie de nestavilit.Veselie simpla, copilaroasa. Asa sunt belgienii! Ieri am aflat de el si trebuie sa-l cantam peste doua saptamani la "Belgium welcoms Erasmus" ieri a fost doar karaoke..azi am vorbit cu zana cea micutza ( profa de dutch) si l-am cantat la chitara, cu un ungur, eu ritm el solo. A fost DEMENTIAL. Asa o sa il atunci, la Primarie...doua chitare si saizeci de voci.Si sa va mai spun ceva..cantecelul asta, plus inca niste prosteli spaniole pe holurile scolii, m-au facut un fel de vedeta locala...la modul ca ma saluta lume necunoscuta, imi fac cu mana..si toate cele :P


Bun...partea a doua...cei care ati calatorit cu mine prin diverse locuri...stiti ca, atunci cand ajung intr-un oras nou, am expresia aia "hai sa ne pierdem pe aici". Asta am vrut sa fac si cu Kortrijk...era un vis al meu de cand am fost acceptat in Erasmus...sa ma plimb cu bicicleta fara nicio tinta prin oras, sa merg in zig-zag pe strazi putstii si sa ma pierd printre cladiri banutite. Obiectiv atins...si depasit..in sensul ca m-am pierdut mult mai mult decat mi-as fi dorit.Doua o ora si jumatate m-am plimbat. Inca o ora si jumatate mi-a luat sa imi dau seama unde sunt si cum ajung naibii acasa, inainte sa ma manance negrii, evreii, indienii, tiganii si alte minoritati peste care am dat in perindarile mele. Oricum, faptul ca am mers printre masini, motociclete si alte biciclete fara sa omor pe nimeni ( mai ales pe mine) ma face mandru de mine, om fara carnet de conducere ( deci fara prea amre treaba cu semne de circulatie, prioritati, si d-astea), fara bicileta de 8 ani si cu o usoare frica de bombe. Ei bine....la mine prioritatea functioneaza asa : eu sunt cu bicilceta, tu cu masina, eu te zgarii, tu ma bagi la reanimare. Ok, tu treci primu! (acum,lasand un pic gluma, lumea e foarte civilizata, te protezeaza, de ocoleste..dar se uita urat daca incalci regului - ceea ce, recunosc, am facut de cateva ori) Mergand pe und em-a dus drumul, prioritatea, soarta..am ajuns..departa, ca sa zic asa ( in Kortrijk pe dreapta) dupa juma' de ora de mers ca o musca fara cap, am inceput s aintreb unde e gara ( loc cunoscut) : "to the train station", "a la garre"..daca sitam chineza, as fi icnercat. O stiti p-aia cand arati cuiva "pe acolo" cu mainile incrucisate? Asa imi arata mie un negrotei..."A DROITE, A DROITE", gesticuland puternic si hotarat cu mana spre STANGA.Ura si la gara! Dupa inca 20 d eminute de umblat si vazut indicatoare sinistre pe care scria fie "goringen" fie "lille" am dat , ca de obicei, de ingerul pazitor, un tip la vreo 25 de ani ( prima persoana pe care o vazusem dupa un sfert de ora) care mi-a zis asa :"La gara?Ie-te o iei pa colea, mergi un pic si dai da linia de tren, aia pa care o vezi pa damb. Tint-te pa drumu de langa ea, si te duce la gara!" ( BOULE! ) Dupa douazeci de minute, iata-ma-s.Gara!


Acum o ora am venit de la baschet..apus de soare si baschet in facultate..cu un spaniol, grecoaica si cehul....sa zicem ca am facut un pic de instrucitie cu ei, chair daca nu sunt eu foarte bun. Ne-am distrat super, mai ales inncercand sa-l facem pe ceh sa prountze "worth". Ori greasea "w",o ori "th"...cand fu tache....mda..ne-am prapadit si tavalit pe jos- literlamnente- de ras. Pe scurt, veselie!

Sunt invitat cu insistenta la petrecerea de unguri de afara..asa ca. va las :)